A fost o vreme

A fost o vreme când poeţii ca o carte
Erau deschişi în faţa lumii, ca un altar,
Ce-mpărtăşeşte rază sfântă la acei lipsiţi de har,
Ca la acei de el îmbelşugaţi; neluând în parte

Întregul omenirii. Şi nu-i uşor să dai în dar
Unui pământ ce gustă zdrăngănit de oale sparte
Un cântec izvorât din viaţă şi din moarte,
Cum nu-i uşor să fii o floare-n lupanar.

Noi, umbre-ale lor, nu mai putem aduce
Prinos iubirii unde alţii zilnic ard o cruce.
Sau poate a căzut din bolta nopţii steaua

Ce-n toată vremea fost-a călăuză inimilor lumii,
Şi nu avem, nu vitejia lirei, ci-n suflet neaua
Ce hrană-i lirei; şi golul ne opreşte, nu pizma humii.

Despre popoare

"The art of our necessities is strange

That can make vile things precious."

["King Lear" - William Shakespeare]

      Mai demult credeam că sentimentele mândriei sau iubirii naţionale sunt absurde deoarece presupun a te identifica cu toţi indivizii care fac parte dintr-un popor, fie ei pionieri ai metodelor de a salva vieţi, fie ei borfaşi care şi-ar vinde şi copiii pentru o sumă frumuşică. Greşit, greşit! Căci nu toţi cei care trăiesc pe teritoriul unei naţiuni sau care sunt cetăţenii statului sub care se află o naţiune fac parte cu adevărat din acel popor. 

      Ce înseamnă, mai exact, a face parte cu adevărat dintr-un popor? De fapt, ce este un popor? Poporul nu poate fi înţeles decât prin prisma pământului. Fiecare pământ de pe lumea asta are un sistem de condiţii pe care le impune oamenilor care trăiesc pe el. Efortul colectiv susţinut de a respecta şi forţa aceste condiţii, depus la scară de secole, este ceea ce îi leagă pe oameni şi le dă sentimentul unei identităţi comune, ceea ce, în alte cuvinte, dă naştere unui popor. Se prea poate ca oamenii care au populat pământurile Amazoniei să fi făcut parte din poporul portughez, însă ceea ce au trăit împreună departe de Europa a dus la constituirea pentru ei a unui nou scop primordial, şi i-a făcut, în timp şi pe nesimţite, să exclame la un moment dat că ei sunt brazilieni, în ciuda etniei pe care o împărtăşesc cu portughezii. Cu cât condiţiile pe care le impune pământul sunt mai vitrege şi mai deosebite, şi cu cât pământul în sine este mai redus ca suprafaţă, permiţându-le oamenilor să fie mai aproape unii de ceilalţi, cu atât sentimentul identităţii colective este mai puternic, putând atinge chiar cote paroxistice, cum este în cazul Japoniei. 

      Până la urmă, formarea unui popor se reduce la analiza tactică a forţelor înconjurătoare, în a le categorisi ca duşmane sau prietenoase. Percep eu Natura suficient de potrivnică pentru a-mi găsi un aliat în vecinul meu om? Atunci îmi voi suprima idiosincrasiile personale pentru a lupta cot la cot cu el împotriva Naturii. Îl percep eu pe unul dintre vecinii mei oameni mai potrivnic mie decât un altul? Atunci îl voi vedea într-o lumină mai bună pe cel din urmă, şi mă voi solidariza cu el dacă şi el are nevoie de mine. Va apărea un al patrulea vecin pe care îl privim cu toţii ca fiind în răspăr cu interesele noastre? Atunci vom lăsa la o parte lupta noastră personală pentru a-l combate pe acela. Aşa se întâmplă însă că oricâţi duşmani umani ar apărea, şi oricât de răi ar părea, niciunul dintre ei nu poate întrece Natura ca primejdie percepută, şi numai în cazul unei uri interpersonale patologice oamenii nu se vor împăca pentru a o conţine. 

      Destul însă cu această explicaţie în profunzime - de ce este absurd să refuz ideea de popor pe motiv că ar însemna să mă bucur de legătura mea cu ciururi ale omenirii? După cum am spus, fie că e vorba de a combate factori naturali sau antropici, poporul presupune o solidarizare a indivizilor săi. Aşa se face însă că acele ciururi care reprezintă ruşinea unui popor sunt tocmai elemente anti-sociale, care sunt totalmente incapabili de altceva înafara interesului privat, şi care nu au niciun scrupul în a sabota ordinea socială. Însă solidaritatea naţională este întemeiată tocmai pe ordinea socială pentru a avea un efect. A fura din casele ţăranilor când toată suflarea satului s-a strâns de urgenţă pentru a repara digul năruit de inundaţii înseamnă în mod automat a nu face parte din sat, în sensul fundamental al expresiei. Decurge că tâlharii de tot soiul, care nu doresc binele comunităţii nici cu sufletul, nici cu fapta, pur şi simplu nu intră la socoteală, iar popoarele sunt formate doar din oamenii care contribuie la împlinirea scopului primordial naţional. 

      Trebuie menţionat totuşi că a respecta ordinea socială nu înseamnă neapărat a respecta legea, ci în primul rând a-ţi face datoria morală faţă de societate, care poate să nu coincidă cu legea, cu aplicarea legii sau cu interpretarea publică a legii.

Din seria Citate perfecte

      "- Îi iubeşti pe oameni? [...] 

      - De cele mai multe ori oamenii îmi zâmbesc, şi eu lor. 

    - Da, pentru că, după cum se ştie, eşti plăcut şi frumos, spuse celălalt. De aceea îţi zâmbesc ei, iar tu le întorci zâmbetul, ca să-i întăreşti în nebunia lor. Ai face mai bine să le arăţi o faţă întunecată şi să le spui: "Ce rost are zâmbetul vostru? Acest păr va cădea jalnic şi aceşti dinţi albi, de asemenea; aceşti ochi nu sunt decât o piftie din sânge şi apă, care, dacă se va scurge, toată zadarnica gingăşie a cărnii se va prăpădi şi va pieri cu ruşine." Ar fi cinstit dacă le-ai aminti, spre trezirea lor la realitate, ce ştiu ei oricum, dar ceea ce zâmbetul tău slugarnic îi amăgeşte, făcându-i, în clipa aceea, să uite. Fiinţe ca tine nu sunt decât o înşelătorie sclipitoare şi fugară, ce acoperă grozăvia lăuntrică a toată carnea. Nici nu spun că, măcar, această piele, acest înveliş, ar fi dintre cele mai îmbietoare, cu porii şi perii ei, aburind de sudoare; dar scrijeleşte-o doar niţel şi zeama sărată iese la vedere, roşie ca păcatul, iar mai înăuntru toate devin tot mai scârboase, e numai măţăraie şi duhoare. Gingaşul şi frumosul ar trebui să fie gingaş şi frumos în întregime şi dintr-o materie nobilă, nu plin de lut şi de scârnă."

["Iosif şi fraţii săi" - Thomas Mann]

Rondelul alegerii

De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.
Să dospească liniştită
Lumea-n matca ei de bale.

Piară azi orice ispită
De-a porni spre ea agale.
De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.

Omul e acum o vită,
De la pisc şi până-n poale.
Mâinile îmi sunt prea goale
Să clintesc a sa ursită.
De întors nu este cale.

D-ale omenirii

      Una din principalele forme de imbecilitate de pe lumea asta constă în a te simţi important pentru că eşti ocupat. Nu de puţine ori îi aud pe oameni văitându-se de cum n-au avut timp în ultima vreme nici să se-ncheie la şliţ de cât de solicitaţi au fost cu munca. Însă de cele mai multe ori văicăreala lor este una făţarnică şi regretul lor unul fals - pe dinăuntru jubilează de vanitate, crezând prosteşte că a te speti muncind, a participa la sumedenie de activităţi, a bate zilnic tot oraşul şi a strânge mâinile a sute de oameni te face automat un om util. De prea multe ori, încurcând cantitatea muncii cu calitatea, îndârjirea de berbec cu plănuirea chibzuită, aprobările de complezenţă ale celor din jur cu aprecierea consumată în tăcere, oamenii ajung să se îmbete cu gândul că au un rost în lume.

Maximă

      Senzaţia de enervare este produsă atunci când se petrec în lanţ zădărniciri neprevăzute ale eforturilor unui om, fiecare survenind fix când i se pare că a scăpat de cea precedentă.

Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.

Gânduri

      În marele exemplu de seninătate pe care îl reprezintă zicerea atribuită lui Socrate "mă puteţi omorî, dar nu-mi puteţi face niciun rău" se află o greşeală. Greşeala constă în faptul că moartea poate fi un rău doar pentru semenii celui ce piere, niciodată pentru el însuşi. Moartea poate fi pentru acesta maximum un non-bine, adică atunci când survine în mijlocul unei perioade de fericire. Un rău nu poate fi deoarece obiectul muririi este deja mort când moare, deci este insensibil la modul total, deci este incapabil să sufere. Conştientizarea unei morţi iminente poate fi un rău şi pentru obiectul ei, dar moartea şi gândul morţii sunt două lucruri diferite.

Despre talent

      A avea talent şi a fi atins de el sunt două lucruri diferite. Deşi există oameni cărora nu li se răsfrânge talentul în personalitate, există o limită care odată trecută, talentul irigă întreaga fiinţă, înnobilând-o şi făcând-o să vibreze. Tot ce este sub această limită nu poate da omenirii repere. De abia după ea putem vorbi de valoare şi trăinicie. Iar, contrar ideii de a judeca opera, şi nu omul (dar nu opus ei), înclinaţiile unui om către aeronautică pot fi iscodite după cum îşi scutură ţigara. Talentul naşte distincţie. Lipsa distincţiei este dovada unui talent limitat.

Un cântec, de Geo Bogza

      "Am ascultat aseară un cântec de o neasemuită frumuseţe; un cântec care mi-a scos din inimă un suspin. 

      Am ascultat un cântec pe care l-am ascultat întâia oară în tinereţea mea, un cântec izvorât dintr-o nemărginită durere şi în acelaşi timp străbătut de o uriaşă aspiraţie la fericire. 

      Am ascultat aseară un cântec şi ascultându-l mi-am spus: acesta e focul sfânt la care inima mea trebuie să se întoarcă de fiecare dată. 

      Am ascultat aseară un cântec străbătut de o mare forţă morală, un cântec care zguduie de fiecare dată conştiinţele. 

      Am ascultat cântecul vieţii mele, cel mai frumos cântec ce s-a auzit vreodată pe pământ: 

      Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..."

Despre oameni şi viaţă

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că trebuie să le laşi pe jigodii să te enerveze. De fiecare dată când intru într-o animozitate cu o jigodie şi mi se dezvăluie un nou pisc al căcănăriei omeneşti, şi îi povestesc unui apropiat despre asta, aud invariabil "Nu-i lăsa să te enerveze, ignoră-i!"

      Asta socotesc eu a fi o mare prostie. Cu cât un om se expune mai tare la cele ce-i fac rău, cu atât devine mai iscusit în a le combate. Cu cât se face mai nereceptiv vizavi de ele, cu atât se distanţează mai tare de chiar sinele său, deoarece un om nu poate fi liber dacă nu este dispus să-şi înfrunte himerele. Chiar dacă are libertate absolută de mişcare în coconul  decupat cu grijă de domeniul himerelor, nu este liber cu adevărat, este ca prins sub dărămâturi. Se poate spune despre evreii închişi în ghettouri că erau liberi pentru că puteau face ce doresc în acel ocol? Oamenii ar trebui să fie insensibili la obiectul repulsiei lor numai în urma uzurii senzaţiei de iritare prin contact repetat, niciodată în urma unei fugi autistice.

L'America

      Explică Nietzsche în Ştiinţa veselă că America, în goana ei nebună după câştig, în pragmatismul ei fanatic, nu are aplecare către meditaţie, către contemplarea în tihnă a armoniei mişcărilor, pierzând în felul acesta noţiunea formei - ceremonia alcătuită din gesturi atent alese, simularea dispreţului faţă de cele materiale, înfloriturile redundante,  spiritul conversaţiei -, ca şi condiţiile formării unui gust superior.

      Nietzsche însă se înşală când sugerează cauza acestui fenomen (fenomen fără îndoială real). Atât de real încât l-am simţit pe pielea mea acum cinci ani, pe când vizitam Veneţia. Stăteam la o terasă pe malul lagunei. La masa din spatele meu doi turişti americani, soţ şi soţie. Soţul făcea o serie de remărci, iar soţia răspundea cu Yeah! Uh-uh! Yeah! Uh-uh! ca şi cum ar fi bifat articolele de pe lista de cumpărături, dar nu oricum, ci cu precizia unui braţ robotic care trebăluieşte în fabrică. Să revenim însă: cauza. Nietzsche scrie aşa:

      "Există o sălbăticie cu totul indienească, specifică sângelui pieilor-roşii, în maniera în care americanii năzuiesc la aur; iar graba în care muncesc care merge până la epuizare - adevăratul viciu al lumii noi - începe deja, prin molipsire, să sălbăticească bătrâna Europă şi să răspândească în sânul ei o carenţă a spiritului în întregime unică."

      Partea îngroşată a afirmaţiei e greşită din trei motive:

      1. Deşi e posibil ca amerindienii să aibă o atracţie către aur, ea trebuie că e mai degrabă de natură spirituală, fiind întemeiată pe un rol sacru al acestui metal, de mult mai mică importanţă financiară în spaţiul lor comercial primitiv. Oricum seminţiile amerindiene nu sunt corupte de pragmatism, ele având o puternică viaţă spirituală, manifestă prin ceremonii şi ritualuri, complexe şi adeseori foarte dureroase sau periculoase pentru individ.

      2. Chiar dacă amerindienii sunt sau nu avizi de aur, nu există nici un respect, nici o admiraţie a poporului american către gazdele lor care să faciliteze transmiterea acestei trăsături de la primii la ultimii. Din contră, americanii i-au obidit şi i-au izgonit de pe propriile lor pământuri şi s-au arătat prea puţin sensibili la felul lor de a fi.

      3. Cauza principală a lipsei de otium a americanilor o aflăm în felul cum s-a format ţara lor şi în felul de a fi al oamenilor care au format-o. Coloniile din care s-a format naţia americană aveau ca scop exploatarea unor bogăţii naturale, de la întinderile nesfârşite de pământ pe care se creşteau tutun, bumbac sau indigo la pinii bătrâni, neatinşi de sute de ani, din ale căror trunchiuri marina britanică îşi făurea atât de necesarele catarge, sau de la minele deschise de cărbune la râurile pe care curgeau necontenit miliarde de fulgişori de aur. Noul continent a atras tot ce avea mai îndrăzneţ şi mai scurt la portofel Europa, oameni lipsiţi de scrupule şi dornici de aventură, cărora inima le răsuna doar la gândul unei îmbogăţiri fulminante. Cu astfel de oameni s-a populat întregul continent, din Canada până în Chile, dar numai Statele Unite, prin avântul lor economic formidabil, prin societatea lor deschisă şi meritocratică, a atras mai presus decât toate celelalte ţări ale Americii plebea Europei. Fie că erau irlandezi, italieni, germani sau evrei, toţi aveau în comun câteva lucruri: sărăcia, lipsa educaţiei, incultura. Singurul lor scop era să muncească, să câştige şi să consume, fără o aspiraţie în afara materiei. Iar la nevoia lor individuală de a se ridica se adăuga şi nevoia nou-născutului stat de a-şi crea o infrastructură, o industrie, instituţii, sporind în felul acesta nevoia de muncă, şi deturnând şi mai tare de la nevoia de tihnă mentalmente constructivă.

      Formarea unei ţări din nimic pe un pământ virgin şi bogat poate avea ca rezultat doar o astfel de mentalitate: pragmatică şi simplistă, incapabilă să evadeze din temniţa propriei vulgarităţi nici dacă şi-ar conştientiza-o.

Traducere de poezie engleză, IV

      John McCrae, medic de teren în Primul Război Mondial, scrie acest rondel mişcat fiind de înmormântarea prietenului său căzut în bătălie la Ypres. "In Flanders Fields" este cel mai cunoscut poem al lui McCrae, cel care i-a adus faima şi probabil singurul care îi este luat în seamă de lumea largă. 

In Flanders fields the poppies blow 
Between the crosses, row on row, 
That mark our place; and in the sky 
The larks, still bravely singing, fly 
Scarce heard amid the guns below.

În şesul Flandrei macul dă în floare
Prin rânduri lungi de cruci, de care
Semnat ne este locul; iar sus pe cer
Răsună, stins de gloanţele de fier,
A ciocârliei aprigă cântare.

We are the Dead. Short days ago 
We lived, felt dawn, saw sunset glow, 
Loved and were loved, and now we lie, 
In Flanders fields.

Noi suntem morţii. Cei care
Trăiau chiar ieri, se bucurau de soare,
Primind şi dând iubire, ş-acuma pier,
În şesul Flandrei.

Take up our quarrel with the foe: 
To you from failing hands we throw 
The torch; be yours to hold it high. 
If ye break faith with us who die 
We shall not sleep, though poppies grow 
In Flanders fields.

Urmaţi, urmaţi a noastră încleştare:
Vă aruncăm din braţe pierzătoare
Făclia; A voastră-i s-o purtaţi spre cer.
Iar de-o lăsaţi să cadă, vom fi stingheri
În criptă, jos, deşi sunt macii-n floare
În şesul Flandrei.

Despre nostalgie

      Aşa e făcută nostalgia că ea produce în suflet acel amestec tainic de dulceaţă şi amăreală indiferent de frumuseţea experienţelor reculese. Se prea poate ca ele să fi stat sub semnul unei lungi secete lăuntrice, că nostalgia are acelaşi efect. Puterea ei derivă numai din trecerea vremii, din leneşa depunere a straturilor vieţii. Cu cât trecutul recules este mai îndepărtat, cu atât sporesc şi frigurile irecuperabilităţii, disperarea surdă şi înnăbuşită, care este de fapt măsura nostalgiei.

Zestre şi merit

      Nu de puţine ori oamenii vorbesc despre înfăptuirile celor înzestraţi peste măsură ca fiind datorate exclusiv zestrei, ca şi cum eforturile fructificării zestrei, la fel de colosale ca şi ea, nu ar fi relevante sau nu ar exista. Nu de puţine ori capătă un reflex din acest gest, care, deşi pare doar efectul prostiei, de fapt joacă rolul unui important scut psihologic. Când oamenii slab înzestraţi văd că o înfăptuire de seamă este clădită şi pe îndârjire brută, văd automat că motivul pentru care ei nu reuşesc nu este doar ghinionul fatalismului natural, ci şi o îndărătnicie intrinsecă, un cusur de voinţă şi credinţă. Astfel înfăptuirile de seamă devin întemeiate nu doar pe un dat extern, ci şi pe merit, iar în felul acesta scuza cu care netrebnicii se distanţează de propria netrebnicie se şubrezeşte.

Sonetul ţăranului îndrăzneţ

"Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cismărie." (M.E.) 

Privind ţăranu-o pasăre în vie
Cum din glăscior un cântec meştereşte,
I se ivi - destoinicu' lu' Peşte! -
Că ar putea un pic ison să-i ţie.

Învârte paiu-n gură printre deşte,
Vrăjit deplin de dulcea nebunie,
Şi, înfigându-şi grabnic sapa-n glie,
Se duce lângă dânsa şi porneşte...

Dar ce să vezi?! Abia deschide gura,
Că-n ochii lui năstruşnica se scapă
Şi repejor îşi ia din vie zborul.

Ţăranul dă cu tot din jur de-a dura
Şi se întoarce bosumflat la sapă -
Ruşine nu-i în a munci ogorul!

Maximă

      Marea minciună a vremurilor noastre este că a te cunoaşte pe tine însuţi se face prin limbajul tău personal, unic şi străin de toate celelalte, pe care oricine altcineva l-ar găsi de neînţeles, când de fapt cunoaşterea de sine se poate realiza doar prin limbajul întregii umanităţi, prin a vorbi cu tine însuţi folosind rădăcina comună a tuturor graiurilor.

Din seria Citate perfecte

      "Dar când aud alte discuţii, mai ales pe ale voastre, ale celor ce vă ocupaţi numai de bogăţii şi de avere, mă cuprinde supărarea şi mi-e milă de voi, tovarăşii mei, când vă închipuiţi că faceţi cine ştie ce ispravă, când de fapt nu faceţi nimic. Se poate prea bine ca voi să mă socotiţi pe mine nenorocit şi cred că voi credeţi că aveţi dreptate; că voi însă sunteţi nefericiţi, eu nu o cred, ci o ştiu, şi încă foarte bine." 

["Symposion" - Platon, trad. Şt. Bezdechi]

Când las gândul...

      Când las gândul să mă poarte prin lumi de poveste, departe de freamătul nostru, şi mă îmbrac cu totul în lumina lor străvezie şi blândă, o spaimă lăşească mă trage îndărat. Freamătul pe care, dintr-o oarbă sete de frumos, l-am lăsat în urmă mă cheamă înapoi cu lăcomie, râzând de mine cu o faţă meşteşugită, certându-mă că sunt un nebun, care nu e-n stare a face deosebire între tărie şi văzduh, darămite între lumea aievea şi cea gândită. Acest freamăt cu sumedenie de feţe împrumutate, dar nici una a lui, aproape că m-a făcut să-i urmez judecata, căci eu, în sărăcia voinţei mele, abia pot găsi puterea să mă cred pe mine însumi. 

      Veşnic punând în cumpănă mintea lui cu a mea, mânat de dorinţa de a nu-i greşi lui, dar nici mie, de a nu-i da unuia sau altuia mai mult decât i se cuvine, alunec, din vreme-n vreme, de la gândirea nesimţitoare şi nepărtinitoare la credinţă, fiindcă ambele unelte sunt oaspeţii aceluiaşi lăcaş, sunt înrudite îndeaproape, şi e firesc ca lucrurile pe care le petreci cu una să se scurgă şi la cealaltă. Oricât m-aş lupta să pun un zid între ele, tot se ivesc crăpături, iar ştiinţa rece a minciunilor omeneşti devine un furnal al amăgirilor de sine. Însă dacă aş azvârli tot ce îmi dăruieşte freamătul fără să judec o clipă, m-aş descotorosi, fără să vreau, pe lângă darurile putrede, şi de cele adevărate.

Gânduri despre vechii greci

      Găsesc intrigant la scrierile lui Platon că grecii pe care îi zugrăveşte tratează gândurile asemănător lucrurilor concrete: au o istorie şi o geografie a gândurilor aşa cum au o istorie şi geografie a întâmplărilor şi locurilor fizice, sunt curioşi să afle ce s-a discutat la o întâlnire memorabilă păstrându-se intacte ordinea şi nuanţele ideilor, ca şi cum ar cere să afle ce s-a întâmplat la o serbare, la treburile cetăţii sau într-un război. Se arată doritori să iscodească tainiţele unei cuvântări aşa cum se arată să discearnă detaliile unei amfore, ale unei robe sau ale unei case. Dacă un spirit prozaic vrea să afle cine a discutat cu cine la nu-ştiu-ce petrecere, pe ce temă şi, mai ales, de ce şi întru ce, spiritul elen conturat în Dialoguri este zgândărit să afle strict ce s-a discutat, ideile vehiculate. 

      Şi se arată dispuşi să facă nu puţine pentru a-şi scărpina astfel de mâncărimi ale minţii, după cum dovedeşte Glaucon din Symposion, care, zărindu-l de departe pe Apollodor, îl strigă (cum se strigă văcarii elveţieni de pe un munte pe celălalt) şi îi cere să îi povestească, cu de-a amănuntul, discursurile despre iubire ţinute la un banchet al lui Agaton, care se petrecuse când cei doi erau copii (!) - prăpastie temporală care denotă statornicia pe care gândurile o au la aceşti oameni, trăsătură care de regulă e privilegiul celor materiale. 

      Iar ce desăvârşeşte uimirea cititorului lui Platon este faptul că personajele nu sunt deloc lipsite de firesc când se arată atât de atente faţă de gânduri. Din contră, pentru ele este organic să gândească şi să se hrănească cu idei, chiar până în punctul în care nu pot tolera noţiunea unui schimb de vorbe neiscodit de înţelesuri. Şi tind să le dau dreptate acestor oameni din vechime, ba chiar să mă aplec smerit înaintea căilor minţilor lor, întrucât nu pot concepe o ţinută mai nobilă pentru minte decât aceea în care a gândi este o acţiune naturală şi obişnuită ca oricare alta, fără însă să fie trivializată şi minimalizată în felul acesta, ceea ce ar însemna să-şi piardă puterea şi sensul, sau să se ajungă în extrema cealaltă, în care să fie idealizată, sacralizată şi fetişizată, ceea ce ar duce la acelaşi rezultat. Să gândeşti, să te bucuri de gândire şi să împărtăşeşti bucuria cu alţii aşa cum împărtăşeşti o pâine caldă sau o plimbare printr-un câmp cu maci - iată standardul suprem al culturii, regesc de simplu, dar şi regesc de greu de respectat; într-atât încât majoritatea zdrobitoare a protipendadei culturale nu va avea, niciodată, nicio şansă să îl cinstească, ci se va frământa în sine de invidie, pe care nici sub tortură n-o va scoate la lumină. 

      Şi nu numai că mă simt smerit în faţa acestor oameni (sau al felului în care Platon pretinde că se comportau), dar mă simt, în calitatea mea de om gânditor, infinit de mic, deoarece eu, în obtuzitatea mea, aş avea nevoie de un exerciţiu lung şi asiduu pentru a-mi stârpi definitiv reflexele de superstiţie socială pe care mi le-ar da adoptarea atitudinii lor. 

      Nu pot totuşi, în numele scepticismului, să nu bănuiesc că felul în care Platon ni-i înfăţişează pe greci este influenţat de stângăcie narativă. Poate că impulsurile personajelor de a cere să li se povestească, amănunţit, o depănare de gânduri sunt doar metoda autorului de a le face să vorbească ceea ce trebuie să vorbească - conţinutul filozofic al operei. O metodă ingenioasă, dar care comportă riscul alterării realităţii. Nu pot, de asemenea, să nu bănuiesc că raritatea cuvântului scris în acele timpuri îi forţa pe oameni să aibă o memorie net superioară contemporanilor noştri, care permitea vehicularea în societate a discursurilor memorabile pe cale orală (iar raritatea scriiturii chiar constrângea la asta). Însă oricare ar fi fost condiţionările şi scopurile autorului, exemplul este dat, idealul conturat şi mirarea îmbunătăţirii de sine stârnită.

Critica arhitecturală la mine în facultate

      În discuţiile care, din an în Paşte, se mai încheagă pe la seminariile din facultatea mea, constat că tot revin două greşeli de argumentaţie, două imbecilităţi, care, trebuie să zic, mă irită nespus.

      Prima dintre ele este argumentul complementării: dacă un arhitect construieşte o clădire care nu se potriveşte de nicio culoare cu peisajul, este scuzat tocmai deoarece aduce acolo ceva care lipseşte, deoarece completează, deoarece complementează. Ei bine, daţi-mi voie să afirm că oricine justifică aşa punerea laolaltă a două elemente discordante trebuie să o lase naibii de arhitectură şi să contemple serios o carieră în treburile câmpeneşti. Păi a acorda un astfel de temei unui gest arhitectural neadecvat este echivalent cu a blagoslovi o râgâitură emisă în mijlocul unui spectacol de operă. Că - vezi, Doamne - opera are un deficit de grosolănie, pe care râgâitura îl suplineşte din plin, în timp ce râgâitura are un deficit de fineţe, unde poate interveni tocmai opera, acest preaplin de subţirime. Deci, oameni buni, data viitoare când spuneţi că o clădire hiperfuturistă se potriveşte unui cadru bucolic pentru că se complementează, faceţi bine şi mergeţi la... Cavalleria Rusticana, să zicem, iar când sublimul spectacolului e în floare, daţi-o în văzduh de se dărâmă butaforia - tocmai pentru a întregi acel sublim!

      A doua deformare a logicii care revine des, consternant de des, prin sălili şcolişoarei mele este argumentul intenţiei. Mai exact, justificarea unui gest arhitectural prin faptul că arhitectul l-a intenţionat. Arhitectura de valoare îndoielnică nu sporeşte în valoare pentru că arhitectul a vrut să fie de valoare îndoielnică - ce adevăruri de toată evidenţa am ajuns să explic. Ea rămâne greşită, în pofida caracterului premeditat al incorectitudinii ei, iar relaţia ei cu împrejurimile, de asemenea, continuă să fie defectuoasă.

      Strâmbătatea de gândire care este cauză celor două idioţenii mai sus descrise şi care este perpetuată la nesfârşit în facultatea noastră este supraevaluarea libertăţii de creaţie a arhitectului în raport cu (şi în defavoarea) responsabilitatea gestului arhitectural. Căci până şi o piatră pusă peste o altă piatră în mijlocul unui câmp reprezintă o modelare a lumii. Iar a da curs fanteziei arhitecturale fără a chibzui această înrâurire înseamnă a fi un arhitect iresponsabil, deci un arhitect prost.

Interlocutorul autoabsorbit

      O parte din lume este formată din oameni care nu sunt în stare să poarte un dialog, dar nu în sensul că sunt părăsiţi de rigorile logicii, ci în sensul, mult mai elementar, că atunci când vorbesc cu tine nu te ascultă şi nici nu prea îi interesează dacă tu îi asculţi, ci sunt preocupaţi doar să se vorbească pe sine. Când tu le vorbeşti lor, sunt toate şansele să-ţi reteze fluxul verbal în chiar punctul culminant, fără umbră de politeţe (sau măcar de pertinenţă, că barem dacă gestul lor ar fi fost justificat s-ar mai trece). Iar după ce ţi-au furat - în mod abuziv - cuvântul, pornesc o lungă tiradă, din pricina căreia cea mai neplăcută frustrare pe care o resimţi este că nu-ţi acordă atenţie. Că dacă eşti tu sau o scândură desenată cu urechi, n-ar fi nicio diferenţă.

      Am cunoscut mai mulţi astfel de indivizi şi sentimentul cu care mă alegeam era că nu sunt suficient de interesant ca să le ţin atenţia trează (l-aş numi ca fiind un sentiment şi de vinovăţie). Cred că aceşti oameni, prin structura lor intimă, dau senzaţia că ar vrea să transforme raportul interlocutor-interlocutor într-unul rege-clovn (în care, desigur, clovnii nu ei sunt). Ceea ce nu înseamnă că şi au intenţia asta (sau că sunt conştienţi de senzaţia pe care o dau). Nu, mulţi dintre ei sunt oameni cumsecade. Interlocutorul autoabsorbit nu irită în mod deliberat - starea de disconfort pe care ţi-o creează este rezultatul incapacităţii de a se afla, sub raport al empatiei şi al socializării, pe aceeaşi lungime de undă cu semenii lor. Însă mai mult ca sigur că această incapacitate are şi o puternică componentă a nesimţirii.

      O altă simţire neagră pe care ţi-o creează este cea a singurătăţii. Simpla idee că un om poate comunica, şi trăi, în urma comunicării, senzaţia de comuniune cu celălalt, fără să se stânjenească dacă celălalt este sau nu atent (ca să nu mai vorbim dacă a înţeles sau nu), simpla idee că un om poate comunica fără să-şi dea seama că actul comunicării e vid uman dacă nu provoacă un răspuns (fie doar şi un suspin), mie unuia îmi dă o viziune suprem de limpede asupra umanităţii ca total de puncte disparate.

Curaj, curaj (vilanelă)

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Simţirea ta nu fie de rele deşănţată.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când noaptea îşi întinde domnia peste zori

Şi zorii îi ascultă voinţa-ntunecată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când ura te îmbie cu ea să te însori

Şi-ţi pare că-i mireasa ce trebuie urmată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când lumea te învaţă că zeii-s trădători

Şi-asupra sa nu-şi pleacă privirea luminată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când măştile se strâmbă şi-ţi dau şi ţie sfori

Şi-ţi spun că se cuvine să fii un chip în ceată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Surâsul blând al minţii ajunge să dobori,

Căci armele-ţi sunt gândul şi zicerea curată.

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Despre poezie, prozodie şi alte drăcovenii fabuloase

      Din câte ştiţi (sau din câte nu), silabele au lungimi diferite. Cuvântul "ramuri", de pildă, are o silabă scurtă şi una lungă. De regulă începem să vorbim de silabe lungi atunci când silaba conţine o vocală precedată sau urmată de două sunete. Există şi excepţii; regula fundamentală ar fi că în rostirea silabei trebuie să existe o tendinţă de zăbovire, de prelungire a rostirii, inexistentă în rostirea individuală a literelor componente.

      În poezie, silabele lungi atrag asupra lor accent, chiar dacă nu îl primesc mereu. Dacă luăm două cuvinte monosilabice alăturate, observăm că lungimea lor tinde să determine ritmul. "Şi când" ar suna nefiresc dacă am pune accentul pe "şi" (e drept însă că părţile structurale de vorbire nu pot primi accent). În unele limbi, cum sunt greaca şi latina, metrul se socoteşte pur cantitativ, adică sunt socotite ca emfazate silabele rostite prelung şi ca neemfazate cele rostite scurt. În limba română ritmul se socoteşte calitativ, ceea ce înseamnă că tiparul ritmic este dat de accent (fie el accentul cuvintelor sau cel retoric), nu de emfaza cantitativă, prezentă în cele două limbi clasice.

      Ideea pe care vroiam s-o propun înainte să ţin acest - necesar - expozeu legat de prozodie este că unui vers clasic, senin, echilibrat, măsurat, aşezat, ba chiar glacial, i se potrivesc cuvinte în care accentul nu cade pe silaba lungă (dacă au o astfel de silabă), în timp ce pentru versuri zbuciumate, pasionale, în care fierb zemele zeilor zăltării şi ai zvânturării, ar şedea cel mai bine tocmai cuvintele în care silaba lungă (iarăşi, dacă au aşa ceva) este întărită de către accent. Explicaţia este că primul tip de cuvinte este caracterizat tocmai de o măsură şi un echilibru ale sonorităţii, în timp ce la al doilea este pe dos.

      Să analizăm câteva dintre cele mai frumoase versuri scrise în limba română, din poezia, puţin cunoscută, a lui Eminescu "În van căta-veţi":

                              În van căta-veţi ramuri de laur azi,
                              În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
                              Toate trecură; 
                              Viermele vremilor roade-n noi.

      O poezie care este expresia blândă, lucidă şi adânc mişcătoare a deziluziei, dar nu a acelei deziluzii egale cu resemnarea după nici un ceas de luptă - nu -, ci a deziluziei omului care şi-a pus speranţa şi puterile de-a curmezişul de fiecare dată, şi care, într-un final, abia proptindu-se, îşi grăieşte înfrângerea cu un glas în care tot mai pâlpâie vacarmul îndepărtat al o mie de nobile încleştări.

      Primul vers este cel mai senin, în el nu există cuvinte care să nu respecte principiul meu. În al doilea vers însă, apar primele semne de imbalans. "Simţiri" şi "în piept" ("în piept" nu este un cuvânt, dar tinde să compună o unitate) au ambele silaba lungă accentuată. Iar în versul trei, şi mai ales în versul patru, se produce o veritabilă degringoladă. În versul patru toate cele patru cuvinte au silabă lungă, şi la toate este accentuată. Adăugăm în amestec şi ingredientul aliteraţiei (viermele - vremilor - roade-n) şi folosirea dactilei (acest picior metric este descris de acelaşi Eminescu, într-o altă poezie, ca fiind "săltăreaţă"), şi efectul este unul dramatic, cu caracter mai degrabă romantic decât clasic.

      Mai este interesant de remarcat la versurile prezente că între primele două versuri se produce un fenomen subtil, un fel de rimă, şi anume între cuvintele "ramuri" şi "simţiri". Pe ele cade un accent retoric (accentul dat de sensul cuvintelor), iar un alt lucru care le scoate în evidenţă este simetria sintactică a celor două versuri. Însă nu faptul în sine al evidenţierii este interesant, ci faptul că "simţiri" sună ca o turnură a lui "ramuri", iar această turnură, acest viraj elegant este potenţat de emfaza mai sus descrisă. Turnura provine tot din structura sonoră a celor două cuvinte: la "simţiri" accentul cade pe prima silabă, la "ramuri" accentul cade pe a doua, la "simţiri" accentul cade pe silaba lungă, la "ramuri" pe cea scurtă; deci ele se complementează, formează - peste cuvintele înconjurătoare - un coriamb (uniunea dintre un troheu şi un iamb).

      Presupun că unora dintre voi deja le curge o bală la colţul gurii de plictiseală. Ce să zic? Regret nespus.

      Vă recomand să citiţi "În van căta-veţi..." Este poate poezia cu cea mai distinsă sonoritate pe care o cunosc. Realmente domnească. Îţi afână croiala lăuntrică. Asta însă numai dacă te deschizi cu adevărat către ea. Visez la o zi în care să nu trebuiască să îi număr pe degete pe cei cărora le pot citi astfel de versuri fără să-mi caşte de le iese uraganu' pe gură.

Iubirea de cultură

Iubirea de cultură n-are baza-n veghea deasă
Ţinută-n faptul nopţii printre cărţi, pe care vântul -
Azi ori mâine - le va pierde, nici în a şti cuvântul
La orice fleac din multul sterp ce umple-a ştiinţei casă.

Ci-n a simţi cum măsura Eratosten Pământul,
În a păşi din nou cu el, în a-l privi cum lasă
În marea nezăririi noastre-a minţii sale plasă
Şi cum adună fir cu fir din apa ei cu gândul.

Sub boarea cărţii mintea bună se deschide ca o floare,
Dar dacă boarea-i vânt, în sine se cufundă fără viaţă.
O lamură culeasă timp de ani răpită-i de valoare

Când treci prin ea şi alte zeci cum treci prin marfă-n piaţă.
Un trai de om ajunge pentru numai trei frânturi din soare -
Ţi-e capul sec de-nghiţi duium de sori, şi nu te curmi de greaţă.

Despre toleranţă

"The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity"
["The Second Coming" - W.B. Yeats]

      Moderaţia este benignă numai atunci când constă dintr-un echilibru echitabil între toleranţă şi intoleranţă, atunci când constă doar din toleranţă ea nu este deloc propice unei convieţuiri umane armonioase. Toleranţa totală este la fel de păgubitoare convieţuirii umane ca şi fundamentalismul religios, rasial şi alte forme de intoleranţă nerelevante din punct de vedere moral. Toleranţa începe să fie păgubitoare atunci când acceptarea celuilalt, a diferenţei, a alterităţii, se face ignorând abuzurile şi greşelile comise de celălalt. Acceptând cu braţele prea larg deschise alteritatea, lăudând prea febril diversitatea, firea umană este absolvită de toate relele şi slăbiciunile ei. De aceea toleranţa trebuie practicată numai când este însoţită, completată şi controlată de o intoleranţă faţă de toate formele de imoralitate. A o lipsi de atare contrabalans înseamnă a lăsa cale liberă neghinei din om.

      Intoleranţa este dăunătoare şi o formă de extremism numai când se manifestă împotriva unor aspecte ale omului care nu strică prin excelenţă bunul mers al lumii. Religia sau culoarea pielii de pildă, luate în sinea lor nu fac din om un potenţial agent distructiv. Însă plăcerea de a-i vedea pe alţii suferind sau o sete nestăvilită de avuţii fac. Şi de aici o serie de trăsături de caracter, mai mult sau mai puţin distrugătoare, în mod mai mult sau mai puţin direct, vizavi de care trebuie să se arate neîngăduitor, măcar în sinea sa, oricine se consideră un individ benevolent.

Eu şi gândirea

Atât de mult face parte din mine acţiunea de a gândi încât seara când, în speranţa de a adormi, încerc să-mi alung din minte orice gând, simt, de îndată ce am început postul intelectual, mistuit de setea de a gândi, că lupta mea n-are nicio şansă, iar gândul impostor de a alunga orice gând este măturat de năvala gândurilor fireşti. Şi chiar dacă somnul este lăsat să mai aştepte, nu îmi pot stăpâni regretul care mă macină, sentimentul de vină că am trădat, fie doar pentru câteva clipe şi în van, acţiunea de a gândi.

Maximă

Desenul reuşit este acela care, pe care dacă laşi o pată, pare să o respingă.

Să ne râdem

Am fost odată, împreună cu doi pretenari, să mâncăm. Era prin Centrul Istoric, în localul unde ne strângeam de obicei. Comandaserăm un platou cu cârnaţi. Pe când ne aducea chelnerul comanda (se afla la vreo cinci metri de noi), i-a căzut pe jos un cârnăcior de pe platou. Se uită în jur şi, sperând că n-a zărit nimeni întâmplarea, îi dă un şut scurt sub dulăpiorul cu tacâmuri. Apoi, senin ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, îşi reia drumul spre masa noastră. Dar - ce să vezi?! - chiar înainte să ne aşeze platoul pe masă, să ne ureze poftă bună cu un zâmbet amabil şi să răsufle în sinea lui uşurat că a scăpat basma curată, găsesc eu prilej să îi spun "Nu vă supăraţi, domnule chelner, dar v-a căzut un cârnat." La care el, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă, face "Daaa?!". "Da", îi confirm eu, "când eraţi acolo, lângă dulăpiorul cu tacâmuri." "Hmmm..." murmură el, străfulgerat de uimire parcă. "Şi, după ce v-aţi asigurat că nu vă vede nimeni, i-aţi dat un şut scurt sub dulăpior" termin eu, aruncându-l de-a dreptul în abisul stupefacţiei. Apoi, cu un aer de ofiţer căruia i se dă o misiune ultraimportantă, ne raportează "Mă voi duce de îndată să cercetez situaţia" şi se retrage la bucătărie ca să ne aducă un nou cârnat. (Tot ce pot să sper este că, întru producerea obiectului, nu s-a retras de fapt în altă parte).

Eu sunt un far

Eu sunt un far în felul meu ciudat,
Căci tot ce fac şi port e o chemare,
Spre lumea dinlăuntru-mi. Vă cer iertare,
Mă tot gândesc că poate v-am speriat

Cu chipul meu arzând a căutare -
Să cauţi miez în om e totuşi un păcat.
De mă găsiţi vreodată vinovat,
Privirea să mi-o puneţi sub zăvoare,

Căci ea mi-e puntea, glasul şi solia,
Văpaia care arde sus în far,
Lucind să strângă bărci la ea cu mia.

Dar fără rost! - lumina-i în zadar
Îmbracă ale mării căi. Doar prostia
E astăzi pentru oameni sanctuar.

Despre sacrificiu

Doresc în rândurile de faţă să lămuresc o idee filozofică care îşi face cu destulă uşurinţă lăcaş în minţile oamenilor, în special ale celor mai tineri şi cărora ordinea fundamentală a lucrurilor le apare lipsită de consistenţă, cărora li se pare că hotarele dintre categorii nu sunt definite şi că orice poate fi orice; şi anume ideea că nu există cu adevărat sacrificiu, că orice abandon de sine este de fapt o iubire de sine, pentru că omul alege întotdeauna ce îi impune croiala sa intimă ca fiind prioritar. O parte substanţială din această idee este falsă, şi de cugetăm un strop împreună aflăm şi nuanţele.

Pierderea a ce ai sacrificat poate fi suficient de mistuitoare încât să îţi facă viaţa un calvar, chiar dacă în schimb te bucuri de partea pentru care ai sacrificat. Confortul nu anulează disconfortul, însă reciproca este valabilă. Chiar şi după sacrificiu partea sacrificată este importantă pentru noi şi este în stare să ne provoace sentimente, cum ar fi cele de regret sau remuşcare. Este greşit gândul că prin sacrificiu omul trece din iadul dilemei morale în raiul de a avea ce este mai important pentru el.

Omul dovedeşte spirit de sacrificiu numai dacă îl raportăm la acei semeni ai lui care nu sunt bântuiţi niciodată de comandamente sau dileme morale. Raportat la aceştia, omul poate fi cu adevărat altruist, deoarece nu are odihnă până nu alege între condiţia de a fi fericit şi condiţia de a face bine, când ar fi putut trăi bine-merci, aşa cum face tot omul, astfel încât singura condiţie să fie mereu propria fericire. Luat însă în sinea sa, omul nu poate da dovadă de sacrificiu, deoarece alege să întrunească acea condiţie care îl răneşte mai puţin, acţiune eminamente egoistă.

Prin sacrificiu adevărat înţelegem mai puţin actul singular de a fi sfâşiat între două variante, şi mai mult o stare generală în care nu există niciodată o singură variantă. Iată deci nuanţele, deşi tinerii şoimi filozofarzi, în avântul lor nesăbuit, în postura lor de Yahve care îi vorbeşte lui Moise pe Munte, vroiau să facă a crede că nu există.

Te poţi căzni

Te poţi căzni să smulgi din suflet viaţa
Şi să o-mbraci în hainele de aur
În care şade-n cer al lumii faur,
Că tot vei trece nezărit - tu şi piaţa

Străini de-a pururi sunteţi. Precum un taur
Poţi să scurmi şi spumegi, că tot paiaţa,
Zâmbind obraznic, o să-ţi fure faţa
Şi fruntea şi-o va-ncununa cu laur.

Şi-n schimbu-a ce? A calpei măguliri,
A vorbei dulci ce-atinge la mândrie,
A măştilor, a ieftinei sclipiri,

A glumei botezate în prostie.
Căci cine-ar vrea să-şi vină în simţiri,
Când somnul şi uitarea îl îmbie?

Femeia ca o pradă

Puţine lucruri de pe lumea aceasta sunt mai detestabile şi mai departe de adevărul uman decât a decide dintr-un punct de vedere strict tactic acţiunile faţă de omul cu care alcătuieşti un întreg: orice faci faţă de el să faci astfel încât să obţii rezultatul pe care ţi-l doreşti. Să zicem că dacă unei femei anume i-ai cere iertare, s-ar întoarce la tine. Totuşi tu nu ai niciun motiv să-i ceri iertare. Însă aici intervine înţelepciunea tactică: nu are nicio importanţă că n-ai de ce să-ţi ceri iertare, n-are nicio importanţă dacă pe tine de-a dreptul te doare-n cur de ce simte sau crede respectiva: tot ce contează este că ai un mijloc cu care să-ţi atingi scopul. Sau cel puţin aşa dictează acest mod de a gândi, pe care îl găsesc a fi în cel mai înalt grad ignobil şi distrugător sub raport al armoniei şi vibraţiei intersufleteşti, deoarece transformă femeia într-o pradă şi amorul într-o tablă de şah.

Dacă ţie ţi se pare corect să procedezi într-un fel faţă de cineva care doreşti să-ţi fie apropiat, procedează aşa, chiar dacă rişti să-l îndepărtezi de tine. Este una din cele mai mari dovezi de respect pe care le poţi da faţă de el. Dacă găseşti desfătare în necrofilie, dacă fantezia ta cea mai aridă este să-ţi freci izvorul de vieţe de un cadavru care a stat doi ani în cloroform, dacă Ted Bundy este eroul tău şi ai deasupra patului un poster cu Jeffrey Dahmer, spune-o la prima întâlnire. Spune-o!

Din seria "Citate perfecte"

"Nici un om, din câţi am cunoscut, oricât de neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie că era cizmar, sau dulgher, sau acar la calea ferată, nu s-ar putea plânge că ar fi simţit între mine şi el vreo distanţă, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi oameni la fel de simpli, împărţind între noi pâinea şi apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin.
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au simţit distanţa de netrecut, distanţa de prăpastie fără fund, dintre falsa lor importanţă şi gheaţa din privirile mele."

[fronstispiciu la "Paznic de far", Geo Bogza]

Viermele insidios

Astăzi vom face o călătorie (fascinantă, sper eu) în adâncurile viermelui insidios, acest tip uman care, spre deosebire de conspiraţionistul furtunos, nu este inofensiv doar la modul superficial, ci cu el rişti să-ţi fie sabotată chiar croiala intimă a fiinţei. Aşa că proptiţi-vă bucile-n scaune şi lăsaţi-mă să dau tonul:

Viermele insidios este genul de om care, complexat fiind de calitatea umană a cuiva, încearcă să-i submineze felul de a fi, însă păstrând mereu haina binefacerii. El adoptă aparenţa unei legi morale, căreia cel subminat poate să nu-i perceapă falsitatea, sau, dacă i-o percepe, poate să nu găsească în sine tăria de a crede că-i falsă, şi în felul acesta înlocuieşte legea morală proprie, şi autentică, cu cea coruptă, pe care viermele i-o picură în urechi.

Viermele insidios încearcă să-ţi inoculeze o imagine generală greşită asupra propriei tale persoane, sperând ca, ţie repugnându-ţi această imagine, să o iei pe calea opusă celei pe care mergeai, pe care el o vede ca fiind bună şi care îi şi stârneşte pizma. Încearcă să păstreze anumitor părţi din tine aspectul unor chestiuni neînsemnate, iar pe altele să le umfle, să le exacerbeze, ba chiar să-ţi inventeze trăsături pe baza a nimic.

Simpla lui prezenţă în viaţa ta te indispune, îţi creează un disconfort pe care, confuz fiind, îl poţi atribui unor frământări existenţiale mult mai importante şi care nu-şi coboară niciodată privirea asupra răutăţilor unor pigmei. Una din reţetele cele mai bune împotriva lui este să nu practici niciodată în retorica ta interioară modestia gratuită. Vezi-te aşa cum eşti şi convinge-te că vezi bine şi n-o să se poată juca nimeni cu mintea ta. Şi gândeşte-te că orice răutate venită din partea unui om de nimic este un prilej de seninătate:

"Ura lor fără de margini are-a fi reazămul tău!"

["Adio la viaţa unui june poet" - Al. Macedonski]

Despre dictatori

Dictatorul, trebuie să zicem, este o făptură tare aparte, el stă sub semnul unei contradicţii, de mult te mai miri cum poate să existe în pofida ei şi să nu fie rupt în două de ea:

Dictatorul este pe de o parte un fin şi iscusit politician. După cum bine ştim, politica, sau, mai bine zis, actele decisive ale unei evoluţii politice, nu permit sentimentalisme. Deci, dictatorul, fiind fundamentalmente un politician, va plasa mereu considerentul pragmatic deasupra celui moral-afectiv.

Pe de altă parte însă, dictatorul are senzaţia că soarele răsare din propriul său... rect (scuzaţi puncte-punctele). Această impresie comportă o serie de sentimentalisme: trufia, orgoliul, grandomania, megalomania etc. Dat fiind că la mulţi dictatori cultul personalităţii atinge proporţii astronomice, aceste capricii nu-s forţe mărunte în pieptul său, ci trebuie că se află într-o încleştare constantă cu pofta de putere, întrucât a râvni la putere te face ades să te apleci, să te cobori, să te umileşti - ipostaze care nu sunt chiar măgulitoare pentru o figură care vrea să facă a crede că este semeaţă.

Traducere de poezie franceză (Charles Baudelaire)

Hymne à la Beauté (Imn Frumuseţii)

Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l'abîme,
Ô Beauté ? ton regard infernal et divin,
Verse confusément le bienfait et le crime,
Et l'on peut pour cela te comparer au vin.

Te tragi din cer adânc sau urci dintru genuni,
O, Frumuseţe? Privirea-ţi, un iad şi-un rai,
Revarsă laolaltă pierzanii şi minuni,
Şi de aceea alături de vin poţi să stai.

Tu contiens dans ton oeil le couchant et l'aurore;
Tu répands des parfums comme un soir orageux;
Tes baisers sont un philtre et ta bouche une amphore
Qui font le héros lâche et l'enfant courageux.

Zorii şi apusul în ochiu-ţi se-ntâlnesc,
Miresme-mprăştii ca o seară furtunoasă,
Şărutu-ţi e-o beţie şi gura vas grecesc,
Ce-n prunc trezesc curaj, din brav fac o mucoasă.

Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres ?
Le Destin charmé suit tes jupons comme un chien;
Tu sèmes au hasard la joie et les désastres,
Et tu gouvernes tout et ne réponds de rien.

Răsari din negru-adânc? Din stele te cobori?
Soarta e robită de roba-ţi ca un câine,
Presari la întâmplare urgii şi sărbători,
Doamnă peste toate, dar nimeni peste tine.

Tu marches sur des morts, Beauté, dont tu te moques;
De tes bijoux l'Horreur n'est pas le moins charmant,
Et le Meurtre, parmi tes plus chères breloques,
Sur ton ventre orgueilleux danse amoureusement.

Păşeşti pe morţi, Frumuseţe, de ei râzând;
Groaza-i un odor de-al tău nelipsit de vrajă,
Omorul, pe mândru-ţi pântec cu drag dansând,
Cu multă încântare îl întinzi ca mreajă.

L'éphémère ébloui vole vers toi, chandelle,
Crépite, flambe et dit : Bénissons ce flambeau !
L'amoureux pantelant incliné sur sa belle
A l'air d'un moribond caressant son tombeau.

Vremelnici fluturi zboară orbi spre tine, faclă,
Sfârâie, în flăcări ard, şi tot te preamăresc.
Ca omul pe moarte ce-alintă a sa raclă
E bărbatul ce geme pe-un trup femeiesc.

Que tu viennes du ciel ou de l'enfer, qu'importe,
Ô Beauté, monstre énorme, effrayant, ingénu!
Si ton oeil, ton souris, ton pied, m'ouvrent la porte
D'un Infini que j'aime et n'ai jamais connu ?

Că vii din cer sau din infern, ce-mi pasă,
Frumuseţe, monstru credul, uriaş şi cumplit?
Dacă ochiu-ţi, surâsul, pasul cale-mi lasă
Spre-un necuprins ce-l îndrăgesc, deşi nentâlnit?

De Satan ou de Dieu, qu'importe ? Ange ou Sirène,
Qu'importe, si tu rends, - fée aux yeux de velours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine ! -
L'univers moins hideux et les instants moins lourds.

Preasfânt sau Drac, ce-mi pasă? Sirenă, Serafim,
Ce-mi pasă când tu – nimfă cu ochi de catifea,
Cântec, licăr şi parfum, la care-ntreg mă-nchin! –
Scazi urâtul lumii şi-a clipei stâncă grea?

(Pentru coperta frumoasă am scanat această ediţie din 1920 a volumului lui Baudelaire, din biblioteca personală)

Nu-i greu să scrii (sonet în heptametru)

Nu-i greu să scrii - e-n stare orice frunte goală,
Să zăboveşti asupra penei însă este focul
Prin care drept trecând îţi dovedeşti cojocul
Şi-arăţi că e de tine mai mult decât spoială.

Să rabzi la vorbe cumpănind, să-ntorci pe dos şi tocul
Sperând să afli calea în coaja-i de cerneală,
Iar când îndrepţi un semn, dar faci din restul o greşeală,
Să-ţi tot blestemi că te-ai născut poet norocul.

Poezia-i o crăiasă, nazuri cât cuprinde,
O dată strâmb de calci - îţi cade grabnic capul.
În bălţi şi bălţi de sânge rochia i se-ntinde -

E jertfa celor care au luat drept blând satrapul.
Noi, puţinii chibzuiţi, când pizma i se-aprinde,
Avem un dar aparte de-a îmblânzi sireapul.

Conspiraţionistul furtunos

Astăzi vom studia tipologia conspiraţionistului furtunos. Nu vă speriaţi, nu e nicio mare brânză a minţii, nicio mare filozofie - în ciuda numelui alambicat, e uşor de înţeles pentru toată lumea. Vă invit să iscodim împreună natura acestui tip uman, fascinant şi detestabil deopotrivă.

Conspiraţionistul furtunos este genul de om care crede în teorii ale conspiraţiei - acele teorii senzaţionaliste asupra fenomenelor controversate şi cruciale care se petrec în culisele lumii - însă el, în furtunoşenia lui, care îl şi distinge de conspiraţioniştii obişnuiţi, nu se mulţumeşte să creadă în ele, ci trebuie să îţi inoculeze şi ţie convingerea că sunt adevărate.

Prima problemă este că nu are nicio rigoare ştiinţifică în demonstraţia pe care ţi-o face. El însuşi a căzut victimă unei manipulări ordinare, fie vizionând un documentar despre aerodromurile extraterestre de pe platourile incaşe, fie citind o carte despre dispozitive de spionaj care-ţi află, din partea ailaltă a lumii, numărul de decibeli şi hertzi al râgâiturilor. Şi, cum este firesc, dacă el nu a avut capacitatea de a filtra corect informaţia, nu va avea nici capacitatea de a o distribui corect.

A doua problemă este aroganţa cu care te tratează. La fiecare lucru pe care ţi-l spune are un aer de "Aşa crezi tu, nu?", după care dă uşor şi scurt din cap, cu înţelegere părintească, ca şi cum ar spune "Băi băieţică, ia şi şterge-ţi caşu' dă sub nas". La fiecare lucru pe care ţi-l spune pare să nutrească o compătimire infinită pentru naivitatea ta. La fiecare lucru pe care ţi-l spune pare să se străduiască din răsputeri să condescindă să te lumineze cu adevărul marilor scheme globale. Iar odată ce porneşte tirada demonstraţiei, nu îl mai poate opri nici Oastea lui Dumnezeu. În năvălnicia lui sublimă, îţi cară la pumni pseudointelectuali până şi după ce recunoşti că are dreptate. Când îţi cere părerea, întreabă doar retoric. Dacă îi răspunzi, trece imediat peste tine şi îşi reia bombardamentul. Replicile tale sunt pentru el treceri în revistă. Dialogul conspiraţionistului furtunos este de fapt un lung şi exasperant monolog.

Conspiraţionistul furtunos îţi face buna-dispoziţie ferfeniţă. El nu trebuie lăsat niciodată să se manifeste, decât, eventual, pentru amuzament deliberat. Chiar şi atunci, trebuie să se procedeze cu mare precauţie şi vigilenţă, întrucât vulcanul prostiei dinăuntrul său poate erupe în orice clipă, tsunamiul bolovănismului său se poate dezlănţui în orice moment, provocând distrugerea acestor sate de pescari japonezi care sunt nervii noştri.

Maximă

Acela care, fiind o figură de seamă într-un domeniu, este sugrumat de orgoliu din pricina cuiva de care i se pare că este depăşit, nu are cu adevărat drag de acel domeniu, fiindcă dacă ar fi avut, dragul de realizările celui pe care îl pizmuieşte ar fi întrecut nedragul de faptul că nu îi aparţin lui.