L'America

      Explică Nietzsche în Ştiinţa veselă că America, în goana ei nebună după câştig, în pragmatismul ei fanatic, nu are aplecare către meditaţie, către contemplarea în tihnă a armoniei mişcărilor, pierzând în felul acesta noţiunea formei - ceremonia alcătuită din gesturi atent alese, simularea dispreţului faţă de cele materiale, înfloriturile redundante,  spiritul conversaţiei -, ca şi condiţiile formării unui gust superior.

      Nietzsche însă se înşală când sugerează cauza acestui fenomen (fenomen fără îndoială real). Atât de real încât l-am simţit pe pielea mea acum cinci ani, pe când vizitam Veneţia. Stăteam la o terasă pe malul lagunei. La masa din spatele meu doi turişti americani, soţ şi soţie. Soţul făcea o serie de remărci, iar soţia răspundea cu Yeah! Uh-uh! Yeah! Uh-uh! ca şi cum ar fi bifat articolele de pe lista de cumpărături, dar nu oricum, ci cu precizia unui braţ robotic care trebăluieşte în fabrică. Să revenim însă: cauza. Nietzsche scrie aşa:

      "Există o sălbăticie cu totul indienească, specifică sângelui pieilor-roşii, în maniera în care americanii năzuiesc la aur; iar graba în care muncesc care merge până la epuizare - adevăratul viciu al lumii noi - începe deja, prin molipsire, să sălbăticească bătrâna Europă şi să răspândească în sânul ei o carenţă a spiritului în întregime unică."

      Partea îngroşată a afirmaţiei e greşită din trei motive:

      1. Deşi e posibil ca amerindienii să aibă o atracţie către aur, ea trebuie că e mai degrabă de natură spirituală, fiind întemeiată pe un rol sacru al acestui metal, de mult mai mică importanţă financiară în spaţiul lor comercial primitiv. Oricum seminţiile amerindiene nu sunt corupte de pragmatism, ele având o puternică viaţă spirituală, manifestă prin ceremonii şi ritualuri, complexe şi adeseori foarte dureroase sau periculoase pentru individ.

      2. Chiar dacă amerindienii sunt sau nu avizi de aur, nu există nici un respect, nici o admiraţie a poporului american către gazdele lor care să faciliteze transmiterea acestei trăsături de la primii la ultimii. Din contră, americanii i-au obidit şi i-au izgonit de pe propriile lor pământuri şi s-au arătat prea puţin sensibili la felul lor de a fi.

      3. Cauza principală a lipsei de otium a americanilor o aflăm în felul cum s-a format ţara lor şi în felul de a fi al oamenilor care au format-o. Coloniile din care s-a format naţia americană aveau ca scop exploatarea unor bogăţii naturale, de la întinderile nesfârşite de pământ pe care se creşteau tutun, bumbac sau indigo la pinii bătrâni, neatinşi de sute de ani, din ale căror trunchiuri marina britanică îşi făurea atât de necesarele catarge, sau de la minele deschise de cărbune la râurile pe care curgeau necontenit miliarde de fulgişori de aur. Noul continent a atras tot ce avea mai îndrăzneţ şi mai scurt la portofel Europa, oameni lipsiţi de scrupule şi dornici de aventură, cărora inima le răsuna doar la gândul unei îmbogăţiri fulminante. Cu astfel de oameni s-a populat întregul continent, din Canada până în Chile, dar numai Statele Unite, prin avântul lor economic formidabil, prin societatea lor deschisă şi meritocratică, a atras mai presus decât toate celelalte ţări ale Americii plebea Europei. Fie că erau irlandezi, italieni, germani sau evrei, toţi aveau în comun câteva lucruri: sărăcia, lipsa educaţiei, incultura. Singurul lor scop era să muncească, să câştige şi să consume, fără o aspiraţie în afara materiei. Iar la nevoia lor individuală de a se ridica se adăuga şi nevoia nou-născutului stat de a-şi crea o infrastructură, o industrie, instituţii, sporind în felul acesta nevoia de muncă, şi deturnând şi mai tare de la nevoia de tihnă mentalmente constructivă.

      Formarea unei ţări din nimic pe un pământ virgin şi bogat poate avea ca rezultat doar o astfel de mentalitate: pragmatică şi simplistă, incapabilă să evadeze din temniţa propriei vulgarităţi nici dacă şi-ar conştientiza-o.

Traducere de poezie engleză, IV

      John McCrae, medic de teren în Primul Război Mondial, scrie acest rondel mişcat fiind de înmormântarea prietenului său căzut în bătălie la Ypres. "In Flanders Fields" este cel mai cunoscut poem al lui McCrae, cel care i-a adus faima şi probabil singurul care îi este luat în seamă de lumea largă. 

In Flanders fields the poppies blow 
Between the crosses, row on row, 
That mark our place; and in the sky 
The larks, still bravely singing, fly 
Scarce heard amid the guns below.

În şesul Flandrei macul dă în floare
Prin rânduri lungi de cruci, de care
Semnat ne este locul; iar sus pe cer
Răsună, stins de gloanţele de fier,
A ciocârliei aprigă cântare.

We are the Dead. Short days ago 
We lived, felt dawn, saw sunset glow, 
Loved and were loved, and now we lie, 
In Flanders fields.

Noi suntem morţii. Cei care
Trăiau chiar ieri, se bucurau de soare,
Primind şi dând iubire, ş-acuma pier,
În şesul Flandrei.

Take up our quarrel with the foe: 
To you from failing hands we throw 
The torch; be yours to hold it high. 
If ye break faith with us who die 
We shall not sleep, though poppies grow 
In Flanders fields.

Urmaţi, urmaţi a noastră încleştare:
Vă aruncăm din braţe pierzătoare
Făclia; A voastră-i s-o purtaţi spre cer.
Iar de-o lăsaţi să cadă, vom fi stingheri
În criptă, jos, deşi sunt macii-n floare
În şesul Flandrei.

Despre nostalgie

      Aşa e făcută nostalgia că ea produce în suflet acel amestec tainic de dulceaţă şi amăreală indiferent de frumuseţea experienţelor reculese. Se prea poate ca ele să fi stat sub semnul unei lungi secete lăuntrice, că nostalgia are acelaşi efect. Puterea ei derivă numai din trecerea vremii, din leneşa depunere a straturilor vieţii. Cu cât trecutul recules este mai îndepărtat, cu atât sporesc şi frigurile irecuperabilităţii, disperarea surdă şi înnăbuşită, care este de fapt măsura nostalgiei.

Zestre şi merit

      Nu de puţine ori oamenii vorbesc despre înfăptuirile celor înzestraţi peste măsură ca fiind datorate exclusiv zestrei, ca şi cum eforturile fructificării zestrei, la fel de colosale ca şi ea, nu ar fi relevante sau nu ar exista. Nu de puţine ori capătă un reflex din acest gest, care, deşi pare doar efectul prostiei, de fapt joacă rolul unui important scut psihologic. Când oamenii slab înzestraţi văd că o înfăptuire de seamă este clădită şi pe îndârjire brută, văd automat că motivul pentru care ei nu reuşesc nu este doar ghinionul fatalismului natural, ci şi o îndărătnicie intrinsecă, un cusur de voinţă şi credinţă. Astfel înfăptuirile de seamă devin întemeiate nu doar pe un dat extern, ci şi pe merit, iar în felul acesta scuza cu care netrebnicii se distanţează de propria netrebnicie se şubrezeşte.