Am scris acum câţiva ani un articol în care explicam că dispariţia onoarei ca valoare publică se datorează dispariţiei luptei bărbăteşti, corp-la-corp, pe care fusese bazat războiul, şi că acest lung declin a culminat cu cele două Războaie Mondiale, în urma cărora soldatul a fost redus la stadiul de tehnician cu valenţe atletice.
Citind astăzi acest articol, realizez că, în ciuda lucidităţii şi rationalităţii cu care l-am scris, care pe alocuri sunt chiar remarcabile, este fundamental greşit şi trădează o incultură crasă. Legătura dintre cele două fenomene pur şi simplu nu există, nici factual, nici logic. Voi încerca acum să explic adevăratul motiv pentru care în societatea modernă nu se mai pune accent pe conceptul de onoare.
În lumea feudală, loialitatea şi onoarea sunt esenţiale în păstrarea ordinii sociale deoarece reprezintă singura formă de contract care există. Prin loialitate oamenii se obligă reciproc în a respecta nişte sarcini pe care şi le atribuie reciproc în vederea atingerii unui interes comun. Când unul dintre ei nu le respectă, pierde onoare, care este, în fond, un capital social, şi pe care îl plăteşte drept pagubă atunci când atenţia publică se convinge de validitatea încălcării. Aşa cum în societatea modernă oamenii plătesc pagube materiale când încalcă un contract, în societatea tradiţională plătesc cu propria cinste.
După cum îşi dă seama după câteva minute oricine meditează la aceste chestiuni, contractul feudal este un instrument social teribil de ineficient. De asemenea, el este o cârjă, şi toţi cei care îl folosesc realizează că este o cârjă, şi încearcă să capete acces la un tip mai bun de contract. Problema este că noi privim contractul modern ca fiind un dat. Uităm că pentru a fi posibil, este nevoie de o parte terţă, cu pregătire de specialitate şi remunerată în mod constant. În alte cuvinte, este nevoie de o birocraţie, de centralizare, de un stat. Pentru ca acestea să existe, e nevoie de un sistem de taxare. Cum obţii însă aşa ceva când nu există venituri taxabile? Europa Evului Mediu era o astfel de lume. Într-o economie naturală, produsul brut constă zdrobitor din bunuri agricole, al căror transport de la centrul de producţie la centrul fiscal, şi de la centrul fiscal la fiecare salariat în parte, este atât de impractic şi de scump, încât o asemenea taxă nu-şi are rostul. De aceea, suveranii Occidentului medieval preferau să o înlocuiască cu o obligaţie de serviciu militar. Centrele de producţie au ajuns deci să fie administrate tocmai de cei însărcinaţi, în caz de urgenţă, cu a le păzi. Controlul statului astfel slăbit, administratorilor în cauză nu le-a fost greu ca, în timp, să-şi transforme funcţia într-una ereditară. Aşa a apărut aristocraţia feudală şi s-a destrămat statul.
Şi exact prin apariţia capitalului lichid sfârşitul ei a fost anunţat. În jurul anului 1000 au avut loc primele injectări semnificative de metale preţioase în economia continentului european, în primul rând prin descoperirea de noi zăcăminte. Acest fenomen s-a desfăşurat în paralel, influenţându-se reciproc, cu înflorirea oraşelor, a căror activitate este bazată neapărat pe monedă. Odată cu noile mijloace de producţie şi de schimb, odată, deci, cu slăbirea tiraniilor regionale şi cu renaşterea statului, regele a început să-şi manifeste interesul în singura formă legală care se preta la nevoia de contracte formale, o formă, în acest caz, demult uitată - dreptul roman. Tocmai imposibilitatea regilor de a-şi taxa supuşii a fost ce a împiedicat ca redescoperirea şi refolosirea valorilor antichităţii, singura care mai cunoscuse o civilizaţie urbană, să se petreacă mai devreme. Iar această redescoperire s-a făcut tocmai prin civilizaţii al căror grad de urbanizare era mult superior celui al Occidentului - cea arabă şi cea bizantină. Şi tocmai nevoia regilor de a ţine sub control magnaţii teritoriali, aflând oportunitate majoră în a se alia cu oraşele pentru a le accesa capitalul lichid, a prilejuit înlocuirea structurilor monarhice cu cele feudale, aşa cum foarte bine explică, de pildă, Henri Pirenne:
"The clear interest of the monarchy was to support the adversaries of high feudalism. Naturally, help was given whenever it was possible to do so without becoming obligated to these middle classes who in arising against their lords fought, to all intents and purposes, in the interests of royal prerogatives. To accept the king ar arbitrator of their quarell was, for the parties in conflict, to recognize his sovereignty. The entry of the burghers upon the political scene had as a consequence the weakening of the contractual principle of the Feudal State to the advantage of the principle of the authority of the Monarchical State. It was impossible that royalty should not take count of this and seize every chance to show its good-will to the communes which, without intending to do so, labored so usefully in its behalf."
["Medieval Cities" - Henri Pirenne]
Tocmai pentru că dreptul roman conţine structuri legale prin care indivizii pot fi traşi la răspundere cu o precizie practică din punct de vedere social şi moral, implementarea lui a însemnat erodarea vechilor structuri, bazate pe onoare şi loialitate, esenţialmente personale în natură, şi, deci, exploatabile în mod grosolan, sau sortite eşecului chiar în absenţa unui comportament arbitrar, tocmai prin faptul că erau îmbibate cu superstiţie şi lipsite de metodă. Lungul declin al onoarei a culminat cu Revoluţia Industrială, moment în care latifundiarii au început să-şi piardă accelerat cota din economia generală, şi, prin urmare, valorile lor au început să comporte o greutate socială din ce în ce mai mică. Odată cu ei, acest reziduu numit onoarea ca instrument social este înghiţit de către marile ape ale istoriei.
