marți, 24 aprilie 2012

Curaj, curaj (vilanelă)

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.
Simţirea ta nu fie de rele deşănţată.
Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când noaptea îşi întinde domnia peste zori
Şi zorii îi ascultă voinţa-ntunecată,
Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când ura te îmbie cu ea să te însori
Şi-ţi pare că-i mireasa ce trebuie urmată,
Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când lumea te învaţă că zeii-s trădători
Şi-asupra sa nu-şi pleacă privirea luminată,
Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când măştile se strâmbă şi-ţi dau şi ţie sfori
Şi-ţi spun că se cuvine să fii un chip în ceată,
Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Surâsul blând al minţii ajunge să dobori,
Căci armele-ţi sunt gândul şi zicerea curată.
Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.
Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

joi, 19 aprilie 2012

Despre poezie, prozodie şi alte drăcovenii fabuloase

      Din câte ştiţi (sau din câte nu), silabele au lungimi diferite. Cuvântul "ramuri", de pildă, are o silabă scurtă şi una lungă. De regulă începem să vorbim de silabe lungi atunci când silaba conţine o vocală precedată sau urmată de două sunete. Există şi excepţii; regula fundamentală ar fi că în rostirea silabei trebuie să existe o tendinţă de zăbovire, de prelungire a rostirii, inexistentă în rostirea individuală a literelor componente.

      În poezie, silabele lungi atrag asupra lor accent, chiar dacă nu îl primesc mereu. Dacă luăm două cuvinte monosilabice alăturate, observăm că lungimea lor tinde să determine ritmul. "Şi când" ar suna nefiresc dacă am pune accentul pe "şi" (e drept însă că părţile structurale de vorbire nu pot primi accent). În unele limbi, cum sunt greaca şi latina, metrul se socoteşte pur cantitativ, adică sunt socotite ca emfazate silabele rostite prelung şi ca neemfazate cele rostite scurt. În limba română ritmul se socoteşte calitativ, ceea ce înseamnă că tiparul ritmic este dat de accent (fie el accentul cuvintelor sau cel retoric), nu de emfaza cantitativă, prezentă în cele două limbi clasice.

      Ideea pe care vroiam s-o propun înainte să ţin acest - necesar - expozeu legat de prozodie este că unui vers clasic, senin, echilibrat, măsurat, aşezat, ba chiar glacial, i se potrivesc cuvinte în care accentul nu cade pe silaba lungă (dacă au o astfel de silabă), în timp ce pentru versuri zbuciumate, pasionale, în care fierb zemele zeilor zăltării şi ai zvânturării, ar şedea cel mai bine tocmai cuvintele în care silaba lungă (iarăşi, dacă au aşa ceva) este întărită de către accent. Explicaţia este că primul tip de cuvinte este caracterizat tocmai de o măsură şi un echilibru ale sonorităţii, în timp ce la al doilea este pe dos.

      Să analizăm câteva dintre cele mai frumoase versuri scrise în limba română, din poezia, puţin cunoscută, a lui Eminescu "În van căta-veţi":

                              În van căta-veţi ramuri de laur azi,
                              În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
                              Toate trecură; 
                              Viermele vremilor roade-n noi.

      O poezie care este expresia blândă, lucidă şi adânc mişcătoare a deziluziei, dar nu a acelei deziluzii egale cu resemnarea după nici un ceas de luptă - nu -, ci a deziluziei omului care şi-a pus speranţa şi puterile de-a curmezişul de fiecare dată, şi care, într-un final, abia proptindu-se, îşi grăieşte înfrângerea cu un glas în care tot mai pâlpâie vacarmul îndepărtat al o mie de nobile încleştări.

      Primul vers este cel mai senin, în el nu există cuvinte care să nu respecte principiul meu. În al doilea vers însă, apar primele semne de imbalans. "Simţiri" şi "în piept" ("în piept" nu este un cuvânt, dar tinde să compună o unitate) au ambele silaba lungă accentuată. Iar în versul trei, şi mai ales în versul patru, se produce o veritabilă degringoladă. În versul patru toate cele patru cuvinte au silabă lungă, şi la toate este accentuată. Adăugăm în amestec şi ingredientul aliteraţiei (viermele - vremilor - roade-n) şi folosirea dactilei (acest picior metric este descris de acelaşi Eminescu, într-o altă poezie, ca fiind "săltăreaţă"), şi efectul este unul dramatic, cu caracter mai degrabă romantic decât clasic.

      Mai este interesant de remarcat la versurile prezente că între primele două versuri se produce un fenomen subtil, un fel de rimă, şi anume între cuvintele "ramuri" şi "simţiri". Pe ele cade un accent retoric (accentul dat de sensul cuvintelor), iar un alt lucru care le scoate în evidenţă este simetria sintactică a celor două versuri. Însă nu faptul în sine al evidenţierii este interesant, ci faptul că "simţiri" sună ca o turnură a lui "ramuri", iar această turnură, acest viraj elegant este potenţat de emfaza mai sus descrisă. Turnura provine tot din structura sonoră a celor două cuvinte: la "simţiri" accentul cade pe prima silabă, la "ramuri" accentul cade pe a doua, la "simţiri" accentul cade pe silaba lungă, la "ramuri" pe cea scurtă; deci ele se complementează, formează - peste cuvintele înconjurătoare - un coriamb (uniunea dintre un troheu şi un iamb).

      Presupun că unora dintre voi deja le curge o bală la colţul gurii de plictiseală. Ce să zic? Regret nespus.

      Vă recomand să citiţi "În van căta-veţi..." Este poate poezia cu cea mai distinsă sonoritate pe care o cunosc. Realmente domnească. Îţi afână croiala lăuntrică. Asta însă numai dacă te deschizi cu adevărat către ea. Visez la o zi în care să nu trebuiască să îi număr pe degete pe cei cărora le pot citi astfel de versuri fără să-mi caşte de le iese uraganu' pe gură.

vineri, 13 aprilie 2012

Iubirea de cultură

Iubirea de cultură n-are baza-n veghea deasă
Ţinută-n faptul nopţii printre cărţi, pe care vântul -
Azi ori mâine - le va pierde, nici în a şti cuvântul
La orice fleac din multul sterp ce umple-a ştiinţei casă.

Ci-n a simţi cum măsura Eratosten Pământul,
În a păşi din nou cu el, în a-l privi cum lasă
În marea nezăririi noastre-a minţii sale plasă
Şi cum adună fir cu fir din apa ei cu gândul.

Sub boarea cărţii mintea bună se deschide ca o floare,
Dar dacă boarea-i vânt, în sine se cufundă fără viaţă.
O lamură culeasă timp de ani răpită-i de valoare

Când treci prin ea şi alte zeci cum treci prin marfă-n piaţă.
Un trai de om ajunge pentru numai trei frânturi din soare -
Ţi-e capul sec de-nghiţi duium de sori, şi nu te curmi de greaţă.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Despre toleranţă

"The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity"
["The Second Coming" - W.B. Yeats]

      Moderaţia este benignă numai atunci când constă dintr-un echilibru echitabil între toleranţă şi intoleranţă, atunci când constă doar din toleranţă ea nu este deloc propice unei convieţuiri umane armonioase. Toleranţa totală este la fel de păgubitoare convieţuirii umane ca şi fundamentalismul religios, rasial şi alte forme de intoleranţă nerelevante din punct de vedere moral. Toleranţa începe să fie păgubitoare atunci când acceptarea celuilalt, a diferenţei, a alterităţii, se face ignorând abuzurile şi greşelile comise de celălalt. Acceptând cu braţele prea larg deschise alteritatea, lăudând prea febril diversitatea, firea umană este absolvită de toate relele şi slăbiciunile ei. De aceea toleranţa trebuie practicată numai când este însoţită, completată şi controlată de o intoleranţă faţă de toate formele de imoralitate. A o lipsi de atare contrabalans înseamnă a lăsa cale liberă neghinei din om.

      Intoleranţa este dăunătoare şi o formă de extremism numai când se manifestă împotriva unor aspecte ale omului care nu strică prin excelenţă bunul mers al lumii. Religia sau culoarea pielii de pildă, luate în sinea lor nu fac din om un potenţial agent distructiv. Însă plăcerea de a-i vedea pe alţii suferind sau o sete nestăvilită de avuţii fac. Şi de aici o serie de trăsături de caracter, mai mult sau mai puţin distrugătoare, în mod mai mult sau mai puţin direct, vizavi de care trebuie să se arate neîngăduitor, măcar în sinea sa, oricine se consideră un individ benevolent.