sâmbătă, 25 aprilie 2009

Un gand

Dominarea ratiunii de catre sentiment produce prozelitul perfect, in timp ce supunerea sentimentului de catre ratiune produce dictatorul perfect. Indoctrinarea, ceea ce este mai daunator in intreaga omenire, este o colaborare intre indivizi pur sentimentali si pur rationali. Nicicand in istorie, cei cu echilibru intre psihic si suflet nu s-au dedat la orgii de gregarism.

vineri, 24 aprilie 2009

Despre onoare

Acum doi articli spus-am ca societatea este, oriunde si oricand, esential aceeasi. Repartizarea calitatii umane transcende limitarile spatio-temporale. Societatea functioneaza dupa vechiul proverb "lupul isi schimba parul, dar naravul ba". Putem deci sa privim epocile glorioase ca momente in care omul inferior nu se vindeca prin civilizatie de calitatea sa josnica ci doar isi ajusteaza aparenta pentru razboiul de fatade.

Una din virtutile cele mai cantate in vremurile vechi era onoarea. Putem spune ca onoarea era propovaduita de catre capetele incoronate la fel cum erau milostivenia si smerenia de catre crestinism. Onoarea este una din trasaturile fundamentale ale modelului uman antic-medieval-premodern. Acest model este extinct, el a disparut odata cu nasterea epocii moderne. Fara onoare in portofoliul tau de calitati nu puteai sa treci drept erou bun in cantecele trubadurilor. Onoarea era deci inainte un mijloc de a castiga reputatie sociala si unul din telurile arborate cu demagogie de catre oamenii de stat. Astazi onoarea nu mai serveste in niciunul din aceste scopuri. Ea a disparut de pe firmament. Daca in vechime era expusa pana la vulgarizare, astazi nu mai primeste nici macar un minimum de atentie pentru a se mentine pe linia de plutire.

Intrebarea este ce a facut ca, undeva prin jumatatea intai a secolului XX, sa dispara aceasta calitate clasica. Sa cercetam deci cum a aparut. Onoarea se afla in stransa legatura cu razboiul. Cu cat razboiul ocupa un loc mai insemnat printre activitatile unei societati, cu atat este onoarea un mijloc mai bun de a parveni in ea. Aceasta latura a luptei solicitanta pentru barbatie este cea care il constrange pe individ sa se manifeste in neconcordanta cu sinele sau, sa isi surmonteze propriile interese in virtutea unei cauze mai inalte. Razboiul viril impune onoarea ca etalon intr-o societate. Primul Razboi Mondial a fost cauza declinului acestei laturi. Au aparut mitraliera si artileria. Duse au fost marsurile vitejesti de infanterie, atacurile la baioneta, figurile gigantice ce imbatau armia cu viziuni de glorie si ruina. Se intrevede epoca unui soldat viclean, efeminat, care poate sa distruga un regiment intreg fara sa-si arate fata. Primul Razboi Mondial a fost primul razboi in care lupta de la distanta a surclasat-o definitiv ca eficienta pe cea de apropiere. Un razboi in care artileria a produs de una singura 70% din victime. Odata cu Primul Razboi Mondial, adica momentul in care armele cu care un singur individ poate omori mai multi indivizi fara sa se puna in pericol au devansat celelalte arme, onoarea a intrat intr-un ireversibil declin, iar al Doilea i-a dat lovitura de gratie.

marți, 21 aprilie 2009

Despre democratie

Am afirmat mai devreme ca stofa oamenilor e constanta in spatiu si timp. De aici am dedus ca raporturile de autoritate dintr-o societate, oricat de civilizata ar fi ea, se stabilesc tot timpul dupa legea junglei. Daca lupta sociala se da cu persiflaje si ipocritele zambete de complezenta in loc de cutite si injuraturi nu inseamna ca este mai mult decat un joc meschin si animalic de putere. Nu exista democratie. Democratia este o utopie la fel de mare ca si comunismul. Democratia presupune ca puterea sa se afle in mainile tuturor. Dar sa ai puterea nu inseamna sa iei decizii, ci sa decizi cine ia decizii. O democratie este deci un sistem in care nimeni nu poate sa decida cine ia decizii, iar asa ceva nu vad sa existe pe Glob.

"Pai bine, dar in S.U.A. ..." In S.U.A. ce? Poporul nu are putere, pentru ca nu este stapan asupra libertatii discursului sau si a abilitatii lui de a decide. Guvernul este cel care decide daca poporul are dreptul sa vorbeasca sau nu. Asta nu e democratie. E o mascarada ordinara. Cel mai aproape de democratie a ajuns Atena secolului lui Pericle (495-429 i.Hr.). Democratia ateniana punea puterea in mainile a 500 de oameni, masculini de sex, atenieni ca loc de nastere si copilarie si cetateni cu drepturi depline ai orasului. Principiul conservator al democratiei era unul dintre cele mai simple cu putinta: cand unul din "barbatii Atenei" ajungea prea popular era exilat. Exilarea se mai chema si ostracizare, dupa "ostrakyon" - o scoica folosita pentru votare, simbol al actului democratic. Metoda ostracizarii era atat de eficienta, incat i-a fost aplicata, si inca de doua ori, lui insusi Pericle, unul dintre ilustrii barbati ai Atenei si cel care a dat numele celei mai glorioase perioade a orasului. In ziua de azi o asemenea metoda de echilibrare a puterii este ineficienta, deoarece datorita fortei comunicarii, poti sa-ti mentii autoritatea oriunde, fara sa fi prezent fizic. Pol Pot, spre exemplu, liderul khmerilor rosii, a continuat 18 ani dupa ce a fost rasturnat de la putere in 1979, din cazemate pitite in junglele tarilor inconjuratoare, sa tina sub copita Cambodgia.

In realitate democratia antica ateniana este o semi-democratie, deoarece cei care conduceau erau o elita si nu poporul intreg, dar spre deosebire de sistemele de guvernare contemporane care se considera democratii, care se prezinta ca punctul culminant al libertatii de decizie a maselor, nu este ipocrita si este chiar, daca stam sa ne gandim un pic, mai putin elitizata.

duminică, 19 aprilie 2009

Decadenta societatii contemporane

Societatea, in cazul in care decade, poate sa o faca in 3 moduri:
1. Continuu - de cand se poate vorbi de o organizatie de indivizi, omul si semenii sai, cu cat au stat mai mult impreuna s-au corupt mai tare reciproc.
2. Alternativ - societatea functioneaza ca un pendul, ce-n ritm predictibil oscileaza intre decadenta si ascensiune.
3. Iluzoriu - in fapt nu exista o decadenta a societatii, ci doar o fatada creata de vechea garda, un ultim mars cavaleresc al generatiei trecute in scopul de a-si valida valorile.

Eu unul tind sa aleg a treia presupunere. Pentru omul batran fosila tineretii este un paradis, un meleag launtric idilizat de trecerea timpului care se cutremura in fata prapastiei tehnologice dintre generatii si pe care o condamna ca fiind eretica. Aceasta mutatie, aceasta mareata dar inspaimantatoare schimbare a modului de a fi, aceasta alterare de catre timp a spatiului sacralizat de amintire, seamana frica in inima vechii garzi, care dintr-un disperat impuls conservator ignora partile rele ale vechiului si partile bune ale noului, prezentandu-le ca opuse, neintelegand ca in fond sunt la fel, tehnologia si moda fiind doar variatii ale formei. Calitatea umana este cantitativ aceeasi, indiferent de epoca sau areal geografic. Altfel spus in orice loc sau perioada te-ai duce o sa ai un om cu virtuozitate intelectuala la un numar constant de mediocri, numar pe care nu-l stiu, dar il aproximez la 20. Civilizatia nu modifica o societate decat formal, ea doar muta jocul meschin de putere din maidan in salon.

miercuri, 15 aprilie 2009

Meseriile nobile

Arhitectura si medicina sunt cele mai nobile si mai complexe dintre deprinderi pentru ca amandoua incearca sa ne tina departe de tarana.

luni, 13 aprilie 2009

Antagonismul Germania-Franta

Citesc de doua luni la "Muntele vrajit" de Thomas Mann. Prin al doilea volum din cele trei cate are in total am gasit una din multele idei notabile si interesante continute in carte, anume ca francezul pretuieste libertatea in timp ce vecinul sau, germanul, cu care s-a aflat des in stare de razboi de-a lungul veacurilor, este alcatuit sufleteste astfel incat sa prefere ordinea. Franta si Germania chiar au purtat la un moment dat trei razboaie majore in aproape 70 de ani - razboiul Franco-Prusac si Primul si al Doilea Razboi Mondial.

Pot sa spun ca ideea din cartea lui Mann e valabila. Daca privim la urma urmelor felul in care cele doua popoare s-au format, observam ca cel francez s-a format prin cucerirea celui nativ de catre alte popoare in timp ce poporul german nu a suportat in geneza sa dominatia altora, ba chiar s-a impus ca autoritar in geneza neamurilor din jur. Este natural ca o semintie care isi deriva placerea din supunerea altor semintii sa aiba in interes conservarea raporturilor de putere, deci repaosul, iar ca o semintie fara vise de cucerire a lumii si care este chiar dezavantajata in general de raporturile de putere sa doreasca dezechilibrarea lor, deci impulsul haotic. Nu este deci de mirare ca Franta, in speta Parisul a avut dintotdeauna o inclinatie pentru excentric si ca toate veleitatile artistice ale planetei bazate pe non-conformism au gravitat in jurul acestui loc. N-ar trebui sa ne mire nici vocatia catre disciplina, rigoare si sterilitate a germanului, care a fost dintotdeauna dispus sa sacrifice orice ca sa arate lumii ca el este cel mai bun.

luni, 6 aprilie 2009

Bizareriile lui Dali, partea a II-a

Articolul asta este continuarea astuia.

Una din trasaturile cele mai delicioase ale lui Salvador Dali este neconcordanta lui constanta cu asteptarile celorlalti. Cand publicul cauta cele mai complexe explicatii pe care ratiunea umana le poate scorni pentru actiunile sale, Dali le justifica atribuindu-le motive instinctuale, iar cand lumea atribuia actelor sale cauze simpliste, el le facea o exegeza de toata intelectualitatea. Spre exemplu, Dali a pictat un tablou care o arata pe nevasta lui, Gala, cu doua cotlete de miel pe umar. Publicul si criticii au gasit cauze incredibile pentru compozitia lui, dar Le Dali a raspuns cu geniu: "Imi place sotia mea, imi place mielul si n-am vazut nici un motiv sa nu-i pictez impreuna."

Luis Bunuel a povestit odata un lucru interesant despre Dali, cu care a legat o frumoasa prietenie artistica, desi faptul ca mai tarziu Dali l-a denuntat ca este ateu l-a costat pozitia de director al Muzeului de Arta din New York: "Dali era un mare seducator. Fermeca usor femeile cu charisma lui si cu teatralitatea lui intelectuala. Le aducea in apartament, le convingea sa se dezbrace in pielea goala si dupa aceea disparea misterios in bucatarie. Prajea cateva oua si le punea pe umerii femeii, dupa care brusc o obliga sa se imbrace la loc si o trimitea acasa."

O alta bizarerie sexuala de-a lui Dali, povestita de el insusi, era candaulismul sau. Candaules a fost un rege antic al Lydiei, meleag din Asia Minor. Candaules, spune legenda, credea ca sotia luieste cea mai frumoasa dintre femei si vroia sa afle daca lucrul asta este adevarat. I-a cerut deci ofiterului garzilor lui de corp, Gygles de Lydia, sa il priveasca in timp ce se copuleaza cu nevasta lui. Gygles a refuzat categoric, dar Candaules a manevrat circumstantele in asa fel incat Gygles sa ajunga fara sa vrea martorul actului nuptial regal. Sotia lui Candaules l-a prins in timpul voyeurismului si l-a obligat sa aleaga intre a-si lua viata sau a lua viata regelui. Candaulismul este un fetish care consta in obtinerea placerii sexuale prin expunerea nud a partenerei in fata altor barbati sau chiar al privitului unui act sexual cu alti barbati.

Dali s-a declarat a fi un anarho-monarhist. Odata a simulat o solidaritate monarhica cu liderul nostru comunist, Ceausescu. Pentru a onora aceasta solidaritate i-a trimis conducatorului nostru iubit un sceptru. Ceausescu, nesuspectand ironia gestului, s-a umflat in pene si ziarul "Scanteia" a afisat desigur vestea pe prima pagina. Dali era, cum am zis mai devreme, un teatral. Ii placea sa-si otraveasca teatrul cu o foarte fina ironie. Un exemplu relevant in sensul asta este un discurs despre suprarealism tinut la Londra in timpul tineretii lui artistice. Suprarealismul este, pe scurt, un curent artistic care propavaduieste lipsa de sens. Cu cat ceva este mai haotic si mai irational, cu atat este mai suprarealist. Discursul londonez era despre submersia artistului in vis, subconstient si alte medii unde nu exista nici un fel de ordine si care sunt propice suprarealismului. Pentru a-si plastifica explicatia, Dali a folosit un costum de scafandru. Dar cand discursul a ajuns in punctul culminant, Dali s-a facut ca se sufoca, spre furia doctrinarilor suprealismului, spre confuzia multimii si spre deliciul putinilor care i-au inteles gestul...

joi, 2 aprilie 2009

Despre arta abstracta

Arta este o forma de comunicare. Comunicarea inseamna transmitere de informatii. Unii spun ca inseamna transmitere de sentimente. Ii contrazic. In primul rand 'a transmite sentimente' e o sintagma gaunoasa. Poti sa activezi sentimente in cineva, dar nu sa le transmiti acelui cineva. Vreau sa demontez opinia conform careia comunicarea presupune activarea sentimentelor. Sa luam toti tiranii istoriei, de la regii Asiriei pana la Stalin. Fara indoiala ca toti au activat intens in omenire stari si sentimente - ura, teroarea, paranoia etc. E destul de limpede ca in ciuda modulatiilor sufletesti produse de un despot in masele de oameni aflate sub stapanirea sa, nu exista comunicare intre cele doua entitati.

Comunicarea este un fenomen rational. Comunicarea inseamna transmitere de informatii obiective si neinterpretabile intre indivizi. Avand in vedere ca informatia este o eliminare a incertitudinii, putem sa afirmam ca si comunicarea elimina incertitudinea. Si desigur cum arta este comunicare, arta trebuie sa elimine incertitudinea. Arta nu trebuie sa fie subiectiva, nu trebuie sa aiba un mesaj multipluu pe care sa si-l aleaga receptorul, cum are pictura abstracta spre exemplu. Intr-o astfel de arta artistul nu face altceva decat sa se eschiveze, sa paseze sarcina de a crea arta receptorului sau. Arta modernista e de o parsivitate ordinara. Ea il aduce pe omul mediocru de partea sa, oferindu-i iluzia ca poate sa creeze ceva monumental si transcendent prin mularea personalitatii artistului pe personalitatea sa. Nu te lasa momit de visul asta, omule mediocru, locul tau e la sapa.

Asistam de un secol incoace, adica de cand arta a inceput sa se subiectivizeze, la transformarea ei intr-un produs de larg consum, intr-un nou opium al maselor. Imi permit chiar sa numesc arta abstracta noul Dumnezeu si inca unul de o mult mai subtila si periculoasa natura, pentru ca si-a lepadat orice haina nationala sau rasiala, s-a sustras oricarei particularizari geografice sau etnice. El poate seduce mintile oamenilor de oriunde, singura lui necesitate vitala este mediocritatea, ea este solul fertilul unde prospera noul Dumnezeu. Carnagiu in odaile Eternitatii!

miercuri, 1 aprilie 2009

Intre Occident si Orient - Intrebuintarea timpului

"Exista diferente fundamentale intre popoare?"

Asta e una dintre intrebarile care imi tine doagele laolalta de ceva vreme. Mi se pare insa ca poporul este o unitate mica de masura pentru diferentele intre oameni si determinarea unei departajari de o gradatie atat de fina este prea grea. M-as multumi deci, inainte de a avansa la intrebarea de mai sus, sa cunosc diferentele esentiale intre rase, sau daca nu intre rase macar intre continente. Dintre continentele existente, doua se remarca ca un obiect demn pentru studiul meu - voi incerca deci sa stabilesc in randurile si articolele ce or sa urmeze trasaturi caracteristice pentru omul de tip asiatic si cel de tip european.

Intrebuintarea timpului

Thomas Mann indica in "Muntele vrajit" aceasta diferenta dintre homo asiaticus si homo europaeus: felul in care fiecare percepe si intrebuinteaza timpul. Mann spune ca datorita imensitatii continentului sau (datorita spatiului deci) omul asiatic foloseste timpul cu o generozitate de-a dreptul risipitoare ("aceasta grandioasa dar barbara intrebuintare a timpului"), fata de occidental, care constrans sa traiasca in perimetrul comprimant al Europei ("nobilul nostru continent decupat cu atata eleganta"), priveste timpul printr-o prisma zgarcita de gospodar. "Unde este mult Spatiu, acolo este si mult Timp" spune Mann.

Fara indoiala ca dispunand de aceleasi mijloace de transport de-a lungul mileniilor, prin urmare de aceeasi viteza de deplasare (care este spatiul raportat la timp), orientalul si occidentalul vor pastra acelasi raport intre timpuri ca si intre spatii. Este lesne de inteles problema intrebuintarii timpului daca consideram distanta dintre capetele unei tari europene si distanta dintre cele mai apropiate doua localitati din Asia, aceste doua distante sunt de foarte multe ori egale sau foarte apropiate ca valoare. Ceea ce pentru un rus inseamna 100 km, pentru un european oarecare inseamna in general cativa kilometri, iar dat fiind faptul ca tehnologia transportului este aceeasi pentru fiecare, cele cateva zile in care rusul nostru ar fi strabatut suta de kilometri sunt echivalente cu cateva ore pentru european. Unui european cele cateva zile folosite rusului i se par folosite groaznic de ineficient, dat fiind ca in timpul asta ar putea sa faca o calatorie dus-intors si sa-si si rezolve treburile acolo unde a fost, in timp ce rusului timpul acesta ii ajunge doar pentru calatoria dus sau intors.

Acolo unde densitatea este mare timpul este folosit cu mai multa utilitate. "Carpe diem! - si doar era citadin acela care a cantat astfel."

Vrajitorul amanat

Urmeaza sa redau o legenda, culeasa de Jorge Luis Borges in "Cartea de nisip":

"Era odata un decan la catedrala din Santiago si tare mult ravnea el sa invete mestesugul magiei. Auzi spunandu-se ca Don Illan, de la Toledo, ar fi cunoscator ca nimeni altul si porni la Toledo sa-i vorbeasca.

In chiar ziua sosirii sale acolo, se duse drept la Don Illan acasa si il gasi citind intr-o odaie mai ferita. Don Illan il intampina plin de bunavointa si il ruga sa amane, pana dupa incheierea mesei, dezvaluirea pricinii care il adusese la Toledo. Ii oferi odaia cea mai racoroasa si-i spuse ca venirea lui il bucura nespus. Indata ce sfarsira de mancat, decanul ii deslusi rostul calatoriei lui, rugandu-l totdeodata sa fie bun si sa-l initieze in stiintele magiei. Don Illan ii raspunse ca a si ghicit ca e decan, om cu o deosebita bunastare si cu un viitor de aur, dar teama-i e ca mai tarziu are sa-l dea uitarii. Decanul ii facu fagaduieli si il incredinta ca niciodata nu va uita binele acesta si ca-i va sta intotdeauna de ajutor. Odata zise aceste lucruri, Don Illan ii deslusi ca mestesugul magiei nu se poate invata decat in loc ferit si, luandu-l binisor de mana, il duse intr-o odaie invecinata, pe a carei pardoseala se afla un belciug gros de fier. Inainte de asta, ii spuse slujnicei sa pregateasca pentru seara, la cina, potarnichi, dar sa nu le puna la fript pana ce nu-i va porunci el. Ridicara, opintindu-se amandoi, chepengul, si coborara pe o scara de piatra frumos cioplita si coborara atat de adanc incat decanului i se paru ca albia raului Tajo se afla acum deasupra lor. La piciorul scarii se afla o chilie, si alaturi o biblioteca, si alaturi un soi de cabinet cu instrumente magice. Se pusera sa cerceteze carti si in indeletnicirea aceasta se gaseau cand intrara doi oameni cu o scrisoare pentru decan, scrisa chiar de episcop, unchiul sau, prin care acesta ii dadea de stire ca se afla grav bolnav si il ruga, daca voieste sa-l mai gaseasca in viata, sa vina fara intarziere. Pe decan il necajira mult aceste vesti, mai intai pentru suferinta unchiului, iar apoi din pricina ca era astfel nevoit sa-si intrerupa invatatura. Hotari prin urmare sa alcatuiasca o scrisoare in care sa-si astearna toata parerea lui de rau si s-o trimita neintarziat unchiului sau. Dupa trei zile sosira cativa oameni cerniti, cu alt rand de scrisori pentru decan, in care se putea citi ca episcopul s-a stins din viata, ca la Santiago sunt pe cale sa aleaga un succesor si ca trag toti nadejde, cu mila Domnului, sa fie el alesul si totdeodata il indemnau sa nu se osteneasca venind pana acolo, caci le parea cu mult mai potrivit sa fie ales in lipsa. Dupa zece zile venira scutieri frumos invesmantati, care i se inchinara ca noului episcop. Cand Don Illan vazu aceste lucruri, se indrepta cu bucurie spre inalta fata bisericeasca, multumindu-i Celui de Sus ca stiri atat de bune sosesc tocmai in casa lui. Apoi ii ceru scaunul de decan ce ramasese liber, pentru unul din fiii sai. Episcopul ii raspunse ca a pregatit scaunul de decan pentru propriul sau frate, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el la Santiago.

Pornira, asadar, toti trei spre Santiago, si acolo fura intampinati cu mare cinste. Dupa sase luni, episcopul primi soli de la Sfantul Papa, care ii oferea arhiepiscopatul de Toulouse, lasand in grija lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care urma sa fie liber pentru acelasi fiu al sau. Arhiepiscopul ii spuse ca a pregatit episcopatul pentru propriul sau unchi, frate al tatei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine, si vrea sa-l ia cu el si la Toulouse. Don Illan n-avu incotro si incuviinta.

Pornira spre Toulouse toti trei, si acolo fura intampinati cu mare cinste si cu slujbe bisericesti. Dupa doi ani, venira la arhiepiscop trimisii Prea Sfantului Papa care ii oferea slujba de Cardinal, lasand la voia lui numirea unui succesor. Cand auzi acestea, Don Illan ii aminti vechea fagaduiala si-i ceru locul care avea sa ramana liber, tot pentru fiul sau. Cardinalul ii raspunse ca a pregatit arhiepiscopatul pentru propriul sau unchi, fratele mamei, dar ca a hotarat, in schimb, sa-l cinsteasca pe fiu asa cum se cuvine si vrea sa-l ia cu el la Roma. Don Illan n-avu incotro si incuviinta. Pornira, asadar, toti trei spre Roma, unde fura intampinati cu onoruri, cu slujbe si cu procesiuni. Dupa alti patru ani, Papa muri si Cardinalul nostru fu ales de toti ceilalti sa ocupe scaunul papal. Cand afla Don Illan, imbratisa picioarele Sfintiei Sale, ii aminti vechea fagaduiala si ii ceru scaunul de cardinal pentru fiul sau. Papa il ameninta cu inchisoarea, spunand ca stie el prea bine ca Don Illan nu e decat un vrajitor si ca pe vremuri, la Toledo, s-a indeletnicit cu artele magiei. Nefericitul Don Illan raspunse, deci, ca nu-i ramane decat sa se intoarca in Spania si il ruga sa-i dea ceva merinde pentru drum. Dar Papa nici nu vru sa auda. Atuncea Don Illan (al carui chip intinerise in mod ciudat), rosti cu un glas care nu sovaia:

-Nu-mi mai ramane, asadar, decat sa ma infrupt din potarnichile pe care le-am cerut pentru asta seara.

Slujnica se infatisa pe data si Don Illan ii porunci sa puna potarnichile la fript. In clipa aceea, noul Papa se pomeni din nou in chilia adanca din Toledo, decan de Santiago si nimic mai mult, si intr-atat de umilit de nerecunostinta sa, incat nu mai stia cum sa-si ceara iertare. Don Illan spuse atunci ca-i este de ajuns dovada aceasta, nu-l ospata cu potarnichi si-l conduse pana in strada, unde-i ura calatorie placuta si isi lua ramas bun cu cea mai mare cuviinta."