miercuri, 13 iulie 2011
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
skip to main |
skip to sidebar
"Cuvântul, vehicul purtător al spiritului, brăzdarul scânteietor al progresului"
Comentarii recente
Istoria acestei sticle din oceanul digital
-
►
2014
(14)
- ► septembrie (1)
-
►
2013
(17)
- ► septembrie (2)
-
►
2012
(40)
- ► septembrie (3)
-
►
2010
(56)
- ► septembrie (4)
Căprării
- aforism (34)
- arhitectura (3)
- citat (13)
- filozofie (140)
- frivolitati (13)
- impresii (5)
- istorie (15)
- poezie (42)
- traducere (5)
Locuri unde s-ar putea sa merite sa aruncati un ochi
-
-
-
Cultura ca ritualAcum 2 ani
-
Articole despre educație (aprilie 2024)Acum 3 săptămâni
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergeretotusi, curajul
RăspundețiȘtergereExpuneti-va mai clar punctele de vedere, va rog, sau voi fi nevoit sa sterg.
RăspundețiȘtergereDe fapt, punctul de vedere al lui walther e destul de clar si am sa incerc sa explic mai tarziu de ce pentru un ganditor severitatea cu sine este o virtute mai mare decat curajul. Insa Cocytus, interventia ta e lipsita de sens si va fi stearsa.
RăspundețiȘtergereŞi acum răspunsul pentru walther:
RăspundețiȘtergereUn om care nu este curajos, dar care este sever cu sine, va sfârşi prin a fi curajos, deoarece de fiecare dată când se lasă sugrumat de frică severitatea cu sine îl pedepseşte pentru laşitatea sa şi îl determină în cele din urmă să se îndrepte. Dacă un om însă este curajos, dar nu este sever cu sine, nu va gândi neapărat în mod riguros şi nici nu va aplica neapărat în mod riguros principiile pe care i le dictează gândirea, acţiuni care te fac a fi un gânditor virtuos şi spre care severitatea cu sine te împinge.
Îţi mulţumesc pentru obiecţie, dar aş aprecia dacă data viitoare este exprimată cu subiect şi predicat.
ei, da, explicata asa, severitatea apare ca o necesitate pentru gândire, însă este greu de spus dacă ea este cea mai importantă virtute sau nu, mai degrabă, curajul. Curajul, pentră că a gândi este asumarea ieşirii dintr-o ordine a lucrurilor deja gândite, ordine care asigură un confort considerabil existenţei. apoi, severitatea poate fi privită ca o virtute auxiliară către curajul acesta. când îţi dai seama că trebuie să ieşi din ordinea prestabilită cu mult curaj, vei fi sever cu toate felurile în care dai înapoi.
RăspundețiȘtergereNu apare ca o necesitate sau ca o virtute auxiliara a curajului, ci ca o virtute mai vasta, care in toate cazurile cuprinde in mod indirect si curajul. Nu este o necesitate deoarece exista oameni curajosi care sunt mai degraba indulgenti cu sine decat severi. Curajul este activ in invingerea fricii numai in consumarea bataliei propriu-zise, in timp ce severitatea se manifesta doar dupa batalie; este, daca imi ingadui aceasta metaforizare,
RăspundețiȘtergereofiterul care sta in spatele armatei si il impusca pe dezertor, dezertorul fiind chiar tu. Deci daca presupunem ca un om este suficient de curajos, suficient de viteaz in lupta cu propria sa frica incat sa triumfe de fiecare data, nu va fi solicitat niciodata de severitatea cu sine, care il obliga sa lupte doar daca a dat bir cu fugitii.
Ca o paranteza: Curajul presupune invingerea fricii, nu a inconfortului. Iesirea din aceasta ordine de care vorbesti, si care intr-adevar exista si opune rezistenta la a fi schimbata, poate sau nu sa presupuna frica, deci poate sau nu sa ceara curaj.
dupa modelul lui Socrate, iti zic ca lipseste o definitie a curajului, pornind de la care sa se poata discuta de raportul acestuia cu severitatea. Modelul curajului in batalie nu este cel mai bun, deoarece modelele noastre de curaj in lupta fac adesea loc unor imagini pe care nu le-am putea gandi drept expresii ale curajului. De exemplu, infruntarea unei armate de catre un singur soldat nu inseamna aristotelic curaj, ci doar o pornire irationala. Si daca luam modelul curajului, severitatea ii este anterioara sub forma pregatirii de lupta si nu se exprima cu adevarat decat in lupta propriu-zisa in care este prezent cutasul.
RăspundețiȘtergereNu, curajul este asumare a unui inconfort. S-a vorbit (Heidegger, Kierkegaard)despre angoasa parasirii confortului, a caminului etc.
Cred ca m-am exprimat ambiguu: nu m-am referit la batalie in sensul de confruntare intre curajos/las si un adversar, ci in sensul de confruntare intre curajos/las si propria lui frica.
RăspundețiȘtergereTin sa-ti spun ca asumarea unui disconfort se cheama putere, nu curaj. Omul curajos este un caz particular al omului puternic, in aceeasi masura in care frica este un caz particular al disconfortului.