That millions of strange shadows on you tend?"
Pe un meleag pierdut printre ani şi fără de nume trăia un om care vroia să deprindă meşteşugul trasului cu arcul. Îşi punea mereu ţinta aproape de sine şi nici că era dată în care să rateze. Pe acele pământuri oamenii nu se preocupau cu săgetatul, aşa că nu era nimeni în stare să discearnă un săgetător bun de unul care nu e, motiv pentru care arcaşul-învăţăcel dobândi faimă în legătură cu aparenta sa iscusinţă. Regele râvnind într-o zi a se ospăta cu carne de mistreţ şi auzind de faima omului nostru, îl angajă să meargă în pădure şi să-i vâneze un exemplar din acest animal. Şi multe au fost drumurile arcaşului în pădure şi zadarnice încercările sale, căci nu avea în fapt nicio îndemânare cu arcul. Regele îşi pierdu răbdarea şi îl dezlegă de sarcina sa.
Învăţătura în vederea căreia am alcătuit această pildă cu parfum medieval este următoarea: un om dobândeşte iscusinţă în săvârşirea unei îndeletniciri numai dacă îşi stabileşte un ţel cât mai greu de atins, chiar dacă nu va reuşi niciodată să-l atingă; însă dacă va viza un ţel foarte la îndemână, chiar dacă îi vor fi încununate cu succes toate încercările, progresul său va fi nul. De aceea unul din argumentele cele mai neprofesionale şi neserioase pe care le poate născoci cineva pentru a-şi pardona slaba performanţă este „nimeni/nimic nu e perfect” sau „în realitate nu iese 100% ca în ideal”.
„Aceste mărfuri fade, uşurele” ale fiecărei bresle nu înţeleg că nu reuşita absolută te face mai proficient, ci cazna de care suferi încercând să ai aceste reuşite mereu. Există mai multe motive pentru care oamenii vin cu această scuză:
1.Frica patologică de absolut
De această afecţiune suferă fabulos de mare parte din populaţia Terrei. Oamenilor le e frică să fie altceva decât o umbră a formei ideale. Poate pentru că forma ideală le pare un privilegiu al zeilor, şi că încercând să o încarneze comit un hybris (act de trufie la adresa cerului) sau pentru că zeiasca condiţie le dă un sentiment de inumană răceală şi nemurire. Nu ştiu exact de ce, însă în mod cert oamenii fug de absolut ca de dracu’.
2. Eschivarea de critică
Oamenii cu dorinţa de a se menţine cu orice preţ la putere conştientizează că faptul de a fi pătaţi cu o greşeală le periclitează autoritatea, deci încearcă să minimizeze însemnătatea greşelii.
3. Pura prostie
Alţii pur şi simplu sunt proşti şi din cauza acestui fapt cugetă lucruri false.
4. Falsa profunzime
Există oameni pe această lume care nu sunt deloc în stare să aducă o contribuţie valoroasă la un dialog. Motiv pentru care încearcă să umple dialogul cu panseuri. Un panseu este o cugetare care are un aer grandios, dar în fapt nu comunică nimic. Scuzele pe care le-am numit mai sus sunt şi panseuri. Adică au pretenţia de a spune ceva foarte cuprinzător legat de rasa umană, care de fapt e o platitudine.
Frecvenţa cu care aceste scuze se ivesc în societate îţi macină urechile şi îţi pisează creierul. Derivă din ele altă scuză detestabilă: „a greşi este omenesc”. Ei, na! Şi a ucide din plăcere este omenesc, ba chiar exclusiv omenesc, întrucât oamenii se disting de fiare prin capacitatea de a săvârşi fapte pentru ele însele. Şi totuşi cei care au turuit toată viaţa că e în regulă să greşeşti pentru că este uman nu cred că o să zică aşijderea despre uciderea pentru sine atunci când un psihopat o să le molesteze şi hăcuiască fiica de 12 ani. Adevăruri subiective...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu