Critica arhitecturală la mine în facultate

      În discuţiile care, din an în Paşte, se mai încheagă pe la seminariile din facultatea mea, constat că tot revin două greşeli de argumentaţie, două imbecilităţi, care, trebuie să zic, mă irită nespus.

      Prima dintre ele este argumentul complementării: dacă un arhitect construieşte o clădire care nu se potriveşte de nicio culoare cu peisajul, este scuzat tocmai deoarece aduce acolo ceva care lipseşte, deoarece completează, deoarece complementează. Ei bine, daţi-mi voie să afirm că oricine justifică aşa punerea laolaltă a două elemente discordante trebuie să o lase naibii de arhitectură şi să contemple serios o carieră în treburile câmpeneşti. Păi a acorda un astfel de temei unui gest arhitectural neadecvat este echivalent cu a blagoslovi o râgâitură emisă în mijlocul unui spectacol de operă. Că - vezi, Doamne - opera are un deficit de grosolănie, pe care râgâitura îl suplineşte din plin, în timp ce râgâitura are un deficit de fineţe, unde poate interveni tocmai opera, acest preaplin de subţirime. Deci, oameni buni, data viitoare când spuneţi că o clădire hiperfuturistă se potriveşte unui cadru bucolic pentru că se complementează, faceţi bine şi mergeţi la... Cavalleria Rusticana, să zicem, iar când sublimul spectacolului e în floare, daţi-o în văzduh de se dărâmă butaforia - tocmai pentru a întregi acel sublim!

      A doua deformare a logicii care revine des, consternant de des, prin sălili şcolişoarei mele este argumentul intenţiei. Mai exact, justificarea unui gest arhitectural prin faptul că arhitectul l-a intenţionat. Arhitectura de valoare îndoielnică nu sporeşte în valoare pentru că arhitectul a vrut să fie de valoare îndoielnică - ce adevăruri de toată evidenţa am ajuns să explic. Ea rămâne greşită, în pofida caracterului premeditat al incorectitudinii ei, iar relaţia ei cu împrejurimile, de asemenea, continuă să fie defectuoasă.

      Strâmbătatea de gândire care este cauză celor două idioţenii mai sus descrise şi care este perpetuată la nesfârşit în facultatea noastră este supraevaluarea libertăţii de creaţie a arhitectului în raport cu (şi în defavoarea) responsabilitatea gestului arhitectural. Căci până şi o piatră pusă peste o altă piatră în mijlocul unui câmp reprezintă o modelare a lumii. Iar a da curs fanteziei arhitecturale fără a chibzui această înrâurire înseamnă a fi un arhitect iresponsabil, deci un arhitect prost.