Despre prietenie, partea a II-a

Prietenii, sau mai degrabă spus cei care se apropie de statutul de prieten, pe măsură ce îi cunoaştem de timp mai mult, ne fac mai dificil efortul de a deveni ceea ce dorim. Prietenii ne impun, prin prezenţa lor, un comportament cu care i-am obişnuit, un set de obişnuinţe care corespunde unei trepte din evoluţia noastră, şi această impunere intră în conflict cu dorinţa noastră de a accede la o nouă treaptă. Acest conflict ne forţează la compromisul de a rămâne cu cei ai noştri sau de a ne debarasa de ei şi de stigmatul trecutului nostru pe care îl poartă cu ei, pentru a ne desăvârşi sinele după propria noastră viziune.

De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.