Ganduri asupra teofaniei

Teofania este un caz particular al epifaniei. Numim epifanie orice moment de inalta limpezime a gandirii prin care ne perfectam intelegerea felului in care functioneaza realitatea. Prin epifanie simtim o potolire temporara a setei de cunoastere, urmata de o intetire a acestei pofte, caci revelarea ce ne-a fost facuta e menita sa ne puna mintea pe noi drumuri in cercetarea adevarului. Teofania este dupa cum spuneam un caz particular al epifaniei, prin aceea ca se refera doar la momente in care individului i se arata cu o mare putere de clarificare aspecte de natura divina ale realitatii. Teofania este, spus foarte pe scurt, o aratare a lui Dumnezeu.

Acest eseu are un caracter ipotetic: el nu da de inteles ca Dumnezeu exista, ci comenteaza o anumita situatie, care are ca premiza existenta Lui. Gandurile noastre se vor indrepta catre inrauririle pe care o teofanie le are asupra personalitatii celui caruia divinitatea ii este revelata. Ceea ce trebuie sa urmarim sunt neaparat cazurile in care teofania este autentica si in care si exista impresia unei teofanii autentice, validata corespunzator de logica celui aflat in cauza. Atunci cand un om are senzatia de teofanie, in sufletul lui are loc o schimbare a canalelor de comunicare. Prin darul imaginii sale, prin deci insasi prezenta sa fizica, pe care divinitatea i-l face, omul primeste confirmarea, dovada inechivoca pentru a trece intr-o sfera superioara, amortind relatiile cu sfera precedenta. Teofanie vine ca o momeala, o exploatare a jinduielii omului catre altceva. Prin teofanie, omul leaga un juramant de tacere cu divinitatea, caci orice indiscretie, orice divulgare a tainei revelatiei este blocata de frica ca o viitoare revelatie sa nu mai vina. Revelatia divina are valenta de "micul nostru secret". Vedem in taina revelatiei o sursa de puritate pentru sufletul omului pe care comunicarea ei lumii ar narui-o. De aceasta puritate atarna insasi fiinta celui care a primit darul revelatiei, de unde si pactul de tacere.

Sunt cel putin suspecti cei care marturisesc in fata altcuiva acest cadou, mai ales cei care o fac in fata a multor oameni si regulat - ma refer desigur la oratorii religiosi. Este usor de crezut ca un om care marturiseste cu lejeritate un fapt de o atat de mare incarcatura sufleteasca cum este aratarea lui Dumnezeu, minte.

"Mine eyes have seen the glory of the coming of the lord!"

Acest celebru racnet ii apartine energumenului Martin Luther King jr., in finalul discursului din noaptea dinaintea asasinarii sale. King jr., in ciuda oratoriei sale bombastice a fost unul din cei mai mari demagogi ai istoriei. Demagog nu atat prin faptul ca este orator, deoarece orice orator este macar un pic demagog, dar prin aceea ca este un orator religios; temele religioase incuie simtitor orice discurs intre cateva subiecte care datorita caracterului lor suprapamantean depasesc orice posibilitate reala de implinire. Temele religioase constrang pe orator la vulgarizarea experientei sale divine, vulgarizare care ar trebui sa ii produca un erodaj sufletesc extrem, daca nu chiar un asasinat al sinelui, daca imi este ingaduit acest calambur, pe care insa nu il vedem pe chipul fanfaronilor cu Dumnezeu in gura.

Alegerea individului de catre Dumnezeu pentru obtinerea binelui colectiv este singura situatie care reclama marturisirea relatiei divine. Cum nominalizarea mesianica s-a facut mereu intru salvarea unor oameni de aceeasi rasa sau nationalitate si nu intru salvarea lumii intregi, veridicitatea alesului este dubitabila pentru ca un Dumnezeu care prefera doar o parte din omenire nu concorda cu principiul egalitatii universale. Uitati-va cu un ochi meticulos in istorie si nu veti auzi un singur om declarand ca a fost ales de Dumnezeu pentru salvarea lumii intregi. Toti au primit binecuvantarea divina pentru a conduce spre izbanda un anumit popor sau o anumita rasa. Toti mesia sunt varful de lance al nazuintelor egocentrice ale unui grup de oameni. Ei sunt prea inchistati intr-o arie si prea putin preocupati de o realizare universala ca sa credem ca li s-a fost aratat acel Dumnezeu care nu vede nici granite si nici culoare a pielii. De i s-a fost aratat cuiva vreodata Dumnezeu, a facut-o numai pentru implinirea unui bine individual, anume linistea sufleteasca a celui ales. Iar nevoia de a nu fi singur, care este principiul acestei linisti, porneste tocmai dintr-o cautare fara succes a unui leac de solitudine in oameni si gasirea lui in Dumnezeu, care are ca rezultat ruptura totala de vechiul areal de cautare, de unde si pactul de tacere.