Despre popoare

"The art of our necessities is strange

That can make vile things precious."

["King Lear" - William Shakespeare]

      Mai demult credeam că sentimentele mândriei sau iubirii naţionale sunt absurde deoarece presupun a te identifica cu toţi indivizii care fac parte dintr-un popor, fie ei pionieri ai metodelor de a salva vieţi, fie ei borfaşi care şi-ar vinde şi copiii pentru o sumă frumuşică. Greşit, greşit! Căci nu toţi cei care trăiesc pe teritoriul unei naţiuni sau care sunt cetăţenii statului sub care se află o naţiune fac parte cu adevărat din acel popor. 

      Ce înseamnă, mai exact, a face parte cu adevărat dintr-un popor? De fapt, ce este un popor? Poporul nu poate fi înţeles decât prin prisma pământului. Fiecare pământ de pe lumea asta are un sistem de condiţii pe care le impune oamenilor care trăiesc pe el. Efortul colectiv susţinut de a respecta şi forţa aceste condiţii, depus la scară de secole, este ceea ce îi leagă pe oameni şi le dă sentimentul unei identităţi comune, ceea ce, în alte cuvinte, dă naştere unui popor. Se prea poate ca oamenii care au populat pământurile Amazoniei să fi făcut parte din poporul portughez, însă ceea ce au trăit împreună departe de Europa a dus la constituirea pentru ei a unui nou scop primordial, şi i-a făcut, în timp şi pe nesimţite, să exclame la un moment dat că ei sunt brazilieni, în ciuda etniei pe care o împărtăşesc cu portughezii. Cu cât condiţiile pe care le impune pământul sunt mai vitrege şi mai deosebite, şi cu cât pământul în sine este mai redus ca suprafaţă, permiţându-le oamenilor să fie mai aproape unii de ceilalţi, cu atât sentimentul identităţii colective este mai puternic, putând atinge chiar cote paroxistice, cum este în cazul Japoniei. 

      Până la urmă, formarea unui popor se reduce la analiza tactică a forţelor înconjurătoare, în a le categorisi ca duşmane sau prietenoase. Percep eu Natura suficient de potrivnică pentru a-mi găsi un aliat în vecinul meu om? Atunci îmi voi suprima idiosincrasiile personale pentru a lupta cot la cot cu el împotriva Naturii. Îl percep eu pe unul dintre vecinii mei oameni mai potrivnic mie decât un altul? Atunci îl voi vedea într-o lumină mai bună pe cel din urmă, şi mă voi solidariza cu el dacă şi el are nevoie de mine. Va apărea un al patrulea vecin pe care îl privim cu toţii ca fiind în răspăr cu interesele noastre? Atunci vom lăsa la o parte lupta noastră personală pentru a-l combate pe acela. Aşa se întâmplă însă că oricâţi duşmani umani ar apărea, şi oricât de răi ar părea, niciunul dintre ei nu poate întrece Natura ca primejdie percepută, şi numai în cazul unei uri interpersonale patologice oamenii nu se vor împăca pentru a o conţine. 

      Destul însă cu această explicaţie în profunzime - de ce este absurd să refuz ideea de popor pe motiv că ar însemna să mă bucur de legătura mea cu ciururi ale omenirii? După cum am spus, fie că e vorba de a combate factori naturali sau antropici, poporul presupune o solidarizare a indivizilor săi. Aşa se face însă că acele ciururi care reprezintă ruşinea unui popor sunt tocmai elemente anti-sociale, care sunt totalmente incapabili de altceva înafara interesului privat, şi care nu au niciun scrupul în a sabota ordinea socială. Însă solidaritatea naţională este întemeiată tocmai pe ordinea socială pentru a avea un efect. A fura din casele ţăranilor când toată suflarea satului s-a strâns de urgenţă pentru a repara digul năruit de inundaţii înseamnă în mod automat a nu face parte din sat, în sensul fundamental al expresiei. Decurge că tâlharii de tot soiul, care nu doresc binele comunităţii nici cu sufletul, nici cu fapta, pur şi simplu nu intră la socoteală, iar popoarele sunt formate doar din oamenii care contribuie la împlinirea scopului primordial naţional. 

      Trebuie menţionat totuşi că a respecta ordinea socială nu înseamnă neapărat a respecta legea, ci în primul rând a-ţi face datoria morală faţă de societate, care poate să nu coincidă cu legea, cu aplicarea legii sau cu interpretarea publică a legii.