Exponenţii delăsării

Exponenţii delăsării sunt acei oameni cărora îţi ajunge să le arunci o singură privire, sau să le simţi un strop prezenţa, ca să îţi piară toată motivaţia de a avea o atitudine constructivă. Sunt oameni cărora nu le ajunge să fie, în sinea lor, delăsători, ci care prin simplul fapt al prezenţei instigă la delăsare. Te fac chiar să-ţi fie ruşine că ai aripi pe care vrei să ţi le desfaci, că gândeşti gânduri şi simţi sentimente, că eşti alcătuit, adică, dintr-o substanţă profund umană, şi că încerci să înfăptuieşti ceva pe baza acestei substanţe. În prezenţa lor nu se poate face, decât cu mari eforturi de strângere a siguranţei de sine şi motivaţiei de sine, nimic, decât dacă are un scop material şi adeseori meschin.

Deşi tot ce am spus până acum tinde să-i arate ca fiind goi, nu poţi să nu te întrebi cum pot fi aceşti inşi goi din moment ce au o înrâurire atât de puternică asupra mediului în care se află. Par să posede o energie tenace şi subtilă, şi prin asta o personalitate puternică. Dar nu este adevărat – forţa lor este de fapt forţa gravitaţiei, sub al cărei efect ei se află. Când un om se agaţă de altul pentru a-l trage în prăpastie, nu din el provine forţa care prăvăleşte, ci din natură, el este doar scânteia şi vehiculul acestei forţe. Aşa şi oamenii care strică locul cu delăsarea lor – masa moartă din care sunt plămădiţi este cea care face mediul să stagneze, nu o presupusă substanţă activă, întemeiată pe intelect şi voinţă, care să planifice şi să execute în mod constant o muncă de dezalcătuire.