Ironii ale istoriei

Una din ironiile istoriei este ca in timpurile in care progresul tehnologic favorizeaza raspandirea si propasirea cunoasterii, dorinta de a cunoaste nu este mai mare ca cea din vremurile in care nu aparusera tiparul sau Internetul, ba acest avans tehnologic chiar pare sa fi prasit goliciune spirituala si pierzanie. Spun pare, caci consider constant in timp raportul dintre cei pentru care cunoasterea este un scop in sine si cei pentru care este doar un mijloc. Si daca acest raport variaza numeric, o face aleatoriu. Sunt priviti ca niste curiozitati ale naturii acesti putini pentru care cunoasterea este un scop in sine, fiindca cei pentru care e doar un mijloc nici nu pot concepe ideea de a a-ti petrece timpul, din initiativa proprie si naturala si neconstrans de vreo circumstanta, cunoscand - citind carti, vizionand documentare sau purtand discutii filozofice, si avand si un comportament in concordanta cu tinuta intelectuala.

Sa fie pofta nestavilita si prioritara de cunoastere sinonima cu genialitatea? Cu siguranta este o rechizita a ei. Si considerand ca omul da preferinta indeletnicilor in care este proficient, adica doreste sa faca ceea ce se pricepe sa faca, putem afirma ca pofta de cunoastere si puterea de cunoastere se cauzeaza reciproc si ca unde este una cu siguranta este si cealalta. O pofta mare si constanta indica potential autentic, precum unul din acei porci crescuti special care se invarte insistent si energic in jurul unui copac arata ca acolo sunt trufe. Iar genialitatea este tocmai aceasta - capacitatea de a intelege felul in care functioneaza lumea si de a-l exprima in intregimea lui, intr-o maniera elocventa. Este puterea de a cunoaste.

Revin la ideea de inceput, anume contrastul pe care il face goliciunea spirituala a lumii cu avansul tehnologic de astazi. Este sinistru si scarbavnic faptul ca majoritatea oamenilor, desi nu pot parcurge nici macar o fractiune din procesul intelectual necesar inventiei unui obiect de tehnologie de varf, ba nici macar din cel necesar inventiei rotii sau domesticirii animalelor, se folosesc cu atata patima de aceste fructe ale mintilor ilustre. Indivizi grobieni, mediocri, copilarosi, prostovani, neajutorati, sclifositi, naivi, labili, lacomi, cam cei care formeaza grosurile randurilor acestei rase, sug cu atata sete din sanul Tehnologiei, incat, in cazul unui regres general, cum toate abilitatile lor naturale (cum ar fi calcularea unui radical sau desenarea unei flori) se vor fi ofilit in favoarea comfortului oferit de Masinarie, ei vor fi ramas cu o fire care nu e capabila sa faca nimic. Atunci chiar ca, in afara fricii de moarte, nu vor mai avea nici un motiv sa traiasca. Tehnologia, suplinitorul artificial al grandei impotente umane, va trage in jos cu ea singura sursa de creativitate si de aptitudine din vietile multora. Imaginati-va, daca doar ar disparea aparatele de fotografiat astazi, ce s-ar face toti tampitii de pe acest pamant. Ar scormoni tarana, mare si vazduh in cautarea unui nou obiect care sa produca ceva de valoare in locul lor, dar pe seama careia sa castige laudele ei.

Marea sursa de uratenie a zilelor noastre este contrastul dintre pleava pe care o reprezinta omenirea, bipezi carora le curg balele si li se schimonosesc fetele de prosti si de necivilizati ce sunt, si munca fina a savantilor de care se folosesc, cu care se imbraca, incalta, cu care mananca sau beau, cu care se transporta, comunica sau cu care se apara de intemperii. Pe buna dreptate Antichitatea a fost un ev mai sanatos pentru minte, fiindca atunci uneltele oamenilor erau la un nivel apropiat de caracterele lor. Inteleg bine versurile lui Philippide:

"Cuvantul tau s-ar pierde nenteles
In trista omenire de azi, masinolatra,
Cu trupuri lustruite de progres
Si suflete din epoca de piatra."

["Intoarcere" - 1942, vol. "Vis si cautare" - 1979, ed. Cartea Romaneasca]