Marele discurs

As dori sa-mi cer scuze fata de cititorii acestui blog deoarece, in ceea ce priveste articolul precedent, nu am facut tot ce-mi sta in putere pentru a-i da elocventa maxima. Mai exact, nemultumirea mea e legata de faptul ca am vorbit mult despre opera lui Shakespeare, pronuntand legi in ceea ce o priveste, fara sa ofer si pasaje din ea pentru a sprijini aceste legi si a le face mai limpezi pentru cititori.

Afirm, deci, ca una din conditiile de elocventa ale discursului este impletirea armonioasa a generalului cu particularul. De preferinta, fiecare principiu enuntat trebuie acompaniat de un exemplu relevant. Trebuie avut in vedere insa ca o succesiune de tipul principiu-exemplu-principiu confera monotonie discursului, astfel ca trebuie urmarita o anumita variatie aici. Uneori, sa se realizeze o secventa neintrerupta de principii, sprijinita de un singur exemplu, pentru ca apoi, sa se desfasoare rapid cateva cupluri principiu-exemplu. O asemenea dezordine in discurs antreneaza mintea ascultatorului intr-o cursa, care il face sa fie atent si ii ofera placere intelectuala, deopotriva.

Fac, cu ocazia mentionarii acestei idei de dans intre general si particular, o mentiune, legata de analiza si sinteza. Numesc sinteza procesul intelectual prin care omul obtine, din date care nu se pot sustrage unui anumit timp si loc, principii asupra chipului general in care functioneaza Universul. Numesc analiza procesul invers celui de sinteza, adica cel prin care se studiaza date care sunt proprii unui anumit timp si loc, pe baza legilor dupa care este guvernat Universul. O universitate proasta este una care nu ii forteaza pe studentii sai in lucrarile academice pe care le fac sa foloseasca analiza si sinteza. Denumesc academica, de fapt, orice lucrare care implica intelectul facuta de student pentru universitate, deoarece odata ce un tanar devine studentul unei institutii de studii superioare el accede in mediul academic. Iar pentru a face parte dintr-un asemenea mediu, el trebuie, in schimbul faptului ca beneficiaza de resursele sale intelectuale, sa aduca o contributie intelectuala personala. Contributie care este imposibila fara analiza si sinteza. Intr-o universitate bolnava, studentul recolteaza informatii despre o cladire, zona urbana, scriitor, batalie istorica sau specie de conifere, fara sa se foloseasca de principii pentru a le tria si sorta sau fara sa se foloseasca de informatii pentru a obtine principii. Adica el reda, cu o pertinenta sterila, exemplele preluate, organizandu-le intr-o anumita maniera. Aceasta pertinenta sterila este cel mai mare dusman al mediului academic - a nu face din redarea de cifre si nume un mijloc, ci un scop.

Si voi profita de aceasta divagatie, pentru a vorbi, la modul general, despre divagatii. Sau, mai precis, despre relatia lor cu discursul. O divagatie este bine-venita in discurs, atunci cand s-a vorbit prea mult, in cadrul discursului, pe un anumit subiect. Functioneaza in acelasi scop ca si acele inconstante in organizarea principiu-exemplu despre care am vorbit mai devreme - acela de a evita monotonia. O divagatie nu trebuie sa fie insa prea lunga, la fel cum nici pauzele de recreatie nu trebuie sa se intinda prea tare in raport cu orele de lucru. Atunci cand cel care pronunta discursul simte nevoia unei divagatii, un bun sfat pentru el este folosirea unor termeni sau a unor expresii care contin sau sunt derivate din referinte mitologice sau istorice intru strecurarea unei anecdote. Si voi oferi in sensul acesta o lista mai lunga decat este necesar de exemple, din simplul motiv ca acesti termeni si expresii sunt foarte frumosi:

-Sybaris. A fost o colonie din Magna Grecia (denumirea prelatina a peninsulei Italiei) devenita proverbiala in lumea antica pentru opulenta si destrabalarea in care traiau locuitorii, gratie marii bogatii a orasului. 'Sibaritic' a ajuns sa insemne referitor la placeri decadente, iar 'sibarit' un om care se deda unor asemenea placeri. Am povestit mai multe anecdote legate de Sybaris aici.

-Mitridate. Mitridate al VI-lea a fost un rege al Pontului, o tara care cuprindea Turcia si Armenia moderne si, in general, regiunile din jurul Marii Negre (Pontus Euxinus), devenit proverbial pentru paranoia sa si pentru memoria sa prodigioasa. Aparent, Mitridate a devenit imun la otrava, luand doze mici la inceput si apoi progresiv mai mari, crescandu-si incet, incet toleranta anatomica la otrava. De unde si termenul de 'mitridatizare', care inseamna imunizarea la otrava prin obisnuirea organismului cu ea. A ramas celebru pentru invingerea lui Sulla, Lucullus si a lui Pompei cel Mare, toti trei generali romani proeminenti, care insa, au inceput sa repurteze inapoi victorii asupra lui, ajungand pe punctul de a-l captura, moment in care Mitridate incearca sa se sinucida, luand otrava. Si datorita imunitatii sale esueaza, desigur, in tentativa sa de suicid. Se mai spune ca tinea un cal, un taur si un berbec langa pat in timp ce dormea, care l-ar fi sculat din somn cu sunetele lor in cazul unei tentative de asasinat. Iar memoria sa prodigioasa se spune ca se datora faptului ca stia toate limbile semintiilor care se aflau sub conducerea sa (22 la numar, mai precis).

-Sagetile partilor. Partii erau cunoscuti in antichitate pentru arcasii lor incalecati, care trimiteau un voleu de sageti catre armata inamica si se retrageau rapid, fara sa sufere pierderi. De unde si expresia "a trage cu sagetile partilor", care inseamna a arunca o replica otravitoare intr-o cearta si a pleca repede, fara a-i lasa adversarului posibilitatea sa raspunda.

-Pasquinade. Un barbier din Roma secolului XV, renumit pentru satirele lui acrimonioase la adresa clasei politice. De unde o paschinada (nu stiu daca exista si in limba romana termenul) este un pamflet foarte caustic.

-Briareus sau Aegeon. Un titan cu 50 de capete si 100 de maini din mitologia greaca, ajuns sa simbolizeze un om sau un obiect care are din orice cate ceva, dar care nu exceleaza in nimic.

Este logic ca daca discursul are ca subiect principal mitologia, o divagatie despre mitologie este inutila si ca ar fi binevenita o referire la distanta Planck sau sfera Dyson, spre exemplu.

O alta regula de care trebuie tinut cont atunci cand este compus un discurs si cu care ar fi si trebuit sa incep articolul, este aceea a generalitatii sale. Cand un om cuvanteaza in fata unui public, trebuie sa se plaseze in pielea Omului Universal. Trebuie sa isi imagineze ca se adreseaza oamenilor din toate timpurile si locurile. Aceasta consideratie trebuie luata in seama si atunci cand judeca mesajul, ca si atunci cand judeca limbajul pe care il va folosi in discurs. In ceea ce priveste limbajul, trebuie sa evite argoul si jargonul, atat din considerente de civilizatie, cat si datorita faptului ca acestea doua poarta marca distincta a unui context spatio-temporal. Tot pentru a evita sa fie incorsetat intr-un asemenea context, trebuie sa evite regionalismele si arhaismele. Daca discursul este vorbit, si nu scris, trebuie evitat accentul specific unei regiuni sau tari si folosirea limbii literare. In ceea ce priveste mesajul, trebuie evitata axarea discursului pe un subiect cu care ceilalti nu au nimic in comun. Cum ar fi ca alocutorul sa vorbeasca despre drumurile pe care le-au luat in viata fostii sai colegi? Ar fi cu siguranta o mare greseala, din punctul de vedere al legii de elocinta a discursului. Nu ar fi gresit insa daca ar face din aceste precizari un mijloc, un instrument pentru a demonstra o idee, si nu un scop.

Un discurs trebuie sa fie organic. Coleridge definea organic, intr-o conferinta despre Shakespeare de la inceputul secolului XIX, ca fiind acel tip de dezvoltare a unui obiect care este conforma cu materialul din care este alcatuit. Mecanic, antonimul sau, numeste o dezvoltare influentata de factori externi si in dezacord cu materialul obiectului in cauza. Cand atribuim termenul 'organic' unui discurs o facem figurat, si intelegem prin el un tip de discurs al carui limbaj este dezvoltat in conformitate cu mesajul sau. Folosirea de conventii lingvistice si termeni tehnici trebuie evitata oricand este posibil. Limbajul de lemn nu face altceva decat sa banalizeze. Marile minti il evita cu orice pret. Sa se aibe in vedere, in virtutea acelei inconstante pe care am tot amintit-o aici, introducerea unor termeni tehnici sau expresii de lemn daca discursul s-a incarcat prea tare cu expresii plastice si metaforice originale.

Este cardinala evitarea ambiguitatilor de orice tip si asigurarea unui grad cat mai mic de interpretabilitate cu putinta. Orice exprimare trebuie sa fie cat mai putin eliptica. Constatam ca unele portiuni din discurs au un termen-cheie. Acest termen-cheie, pe care il putem numi si termen-pivot, atunci cand este reluat in portiunea respectiva, trebuie sa fie reluat cu sinonime de-ale sale, pentru a inlatura eventuale echivocuri care apar in legatura cu sensul sau. Pentru ca un discurs sa fie graitor trebuie sa puna accent pe ideea esentiala, reformuland-o atunci cand apare si reluand-o periodic in timpul vorbirii intr-o forma stilizata. Aceasta forma stilizata poate fi, si este chiar bine astfel, un vers sau un proverb.

Un discurs sublim are si o muzicalitate placuta, deci trebuie avuta in vedere aranjarea cuvintelor astfel incat simfonia de litere rezultata din ea sa mangaie urechile cu gentilete maxima. Si pentru ca un discurs sa fie legendar, ca sa nege versurile lui Eminescu:

"In van cata-veti ramuri de laur azi"

trebuie ca ideile pe care le exprima sa stea in culori native cu Adevarul.