Crângul lui Apollo

Viermele insidios

2012-02-02T14:27:00.000-08:00

Astăzi vom face o călătorie (fascinantă, sper eu) în adâncurile viermelui insidios, acest tip uman care, spre deosebire de conspiraţionistul furtunos, nu este inofensiv doar la modul superficial, ci cu el rişti să-ţi fie sabotată chiar croiala intimă a fiinţei. Aşa că proptiţi-vă bucile-n scaune şi lăsaţi-mă să dau tonul:

Viermele insidios este genul de om care, complexat fiind de calitatea umană a cuiva, încearcă să-i submineze felul de a fi, însă păstrând mereu haina binefacerii. El adoptă aparenţa unei legi morale, căreia cel subminat poate să nu-i perceapă falsitatea, sau, dacă i-o percepe, poate să nu găsească în sine tăria de a crede că-i falsă, şi în felul acesta înlocuieşte legea morală proprie, şi autentică, cu cea coruptă, pe care viermele i-o picură în urechi.

Viermele insidios încearcă să-ţi inoculeze o imagine generală greşită asupra propriei tale persoane, sperând ca, ţie repugnându-ţi această imagine, să o iei pe calea opusă celei pe care mergeai, pe care el o vede ca fiind bună şi care îi şi stârneşte pizma. Încearcă să păstreze anumitor părţi din tine aspectul unor chestiuni neînsemnate, iar pe altele să le umfle, să le exacerbeze, ba chiar să-ţi inventeze trăsături pe baza a nimic.

Simpla lui prezenţă în viaţa ta te indispune, îţi creează un disconfort pe care, confuz fiind, îl poţi atribui unor frământări existenţiale mult mai importante şi care nu-şi coboară niciodată privirea asupra răutăţilor unor pigmei. Una din reţetele cele mai bune împotriva lui este să nu practici niciodată în retorica ta interioară modestia gratuită. Vezi-te aşa cum eşti şi convinge-te că vezi bine şi n-o să se poată juca nimeni cu mintea ta. Şi gândeşte-te că orice răutate venită din partea unui om de nimic este un prilej de seninătate:

"Ura lor fără de margini are-a fi reazămul tău!"

["Adio la viaţa unui june poet" - Al. Macedonski]

Despre dictatori

2012-01-27T12:20:00.000-08:00

Dictatorul, trebuie să zicem, este o făptură tare aparte, el stă sub semnul unei contradicţii, de mult te mai miri cum poate să existe în pofida ei şi să nu fie rupt în două de ea:

Dictatorul este pe de o parte un fin şi iscusit politician. După cum bine ştim, politica, sau, mai bine zis, actele decisive ale unei evoluţii politice, nu permit sentimentalisme. Deci, dictatorul, fiind fundamentalmente un politician, va plasa mereu considerentul pragmatic deasupra celui moral-afectiv.

Pe de altă parte însă, dictatorul are senzaţia că soarele răsare din propriul său... rect (scuzaţi puncte-punctele). Această impresie comportă o serie de sentimentalisme: trufia, orgoliul, grandomania, megalomania etc. Dat fiind că la mulţi dictatori cultul personalităţii atinge proporţii astronomice, aceste capricii nu-s forţe mărunte în pieptul său, ci trebuie că se află într-o încleştare constantă cu pofta de putere, întrucât a râvni la putere te face ades să te apleci, să te cobori, să te umileşti - ipostaze care nu sunt chiar măgulitoare pentru o figură care vrea să facă a crede că este semeaţă.

Traducere de poezie franceză (Charles Baudelaire)

2012-01-17T12:49:00.001-08:00

Hymne à la Beauté (Imn Frumuseţii)

Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l'abîme,
Ô Beauté ? ton regard infernal et divin,
Verse confusément le bienfait et le crime,
Et l'on peut pour cela te comparer au vin.

Te tragi din cer adânc sau urci dintru genuni,
O, Frumuseţe? Privirea-ţi, un iad şi-un rai,
Revarsă laolaltă pierzanii şi minuni,
Şi de aceea alături de vin poţi să stai.

Tu contiens dans ton oeil le couchant et l'aurore;
Tu répands des parfums comme un soir orageux;
Tes baisers sont un philtre et ta bouche une amphore
Qui font le héros lâche et l'enfant courageux.

Zorii şi apusul în ochiu-ţi se-ntâlnesc,
Miresme-mprăştii ca o seară furtunoasă,
Şărutu-ţi e-o beţie şi gura vas grecesc,
Ce-n prunc trezesc curaj, din brav fac o mucoasă.

Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres ?
Le Destin charmé suit tes jupons comme un chien;
Tu sèmes au hasard la joie et les désastres,
Et tu gouvernes tout et ne réponds de rien.

Răsari din negru-adânc? Din stele te cobori?
Soarta e robită de roba-ţi ca un câine,
Presari la întâmplare urgii şi sărbători,
Doamnă peste toate, dar nimeni peste tine.

Tu marches sur des morts, Beauté, dont tu te moques;
De tes bijoux l'Horreur n'est pas le moins charmant,
Et le Meurtre, parmi tes plus chères breloques,
Sur ton ventre orgueilleux danse amoureusement.

Păşeşti pe morţi, Frumuseţe, de ei râzând;
Groaza-i un odor de-al tău nelipsit de vrajă,
Omorul, pe mândru-ţi pântec cu drag dansând,
Cu multă încântare îl întinzi ca mreajă.

L'éphémère ébloui vole vers toi, chandelle,
Crépite, flambe et dit : Bénissons ce flambeau !
L'amoureux pantelant incliné sur sa belle
A l'air d'un moribond caressant son tombeau.

Vremelnici fluturi zboară orbi spre tine, faclă,
Sfârâie, în flăcări ard, şi tot te preamăresc.
Ca omul pe moarte ce-alintă a sa raclă
E bărbatul ce geme pe-un trup femeiesc.

Que tu viennes du ciel ou de l'enfer, qu'importe,
Ô Beauté, monstre énorme, effrayant, ingénu!
Si ton oeil, ton souris, ton pied, m'ouvrent la porte
D'un Infini que j'aime et n'ai jamais connu ?

Că vii din cer sau din infern, ce-mi pasă,
Frumuseţe, monstru credul, uriaş şi cumplit?
Dacă ochiu-ţi, surâsul, pasul cale-mi lasă
Spre-un necuprins ce-l îndrăgesc, deşi nentâlnit?

De Satan ou de Dieu, qu'importe ? Ange ou Sirène,
Qu'importe, si tu rends, - fée aux yeux de velours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine ! -
L'univers moins hideux et les instants moins lourds.

Preasfânt sau Drac, ce-mi pasă? Sirenă, Serafim,
Ce-mi pasă când tu – nimfă cu ochi de catifea,
Cântec, licăr şi parfum, la care-ntreg mă-nchin! –
Scazi urâtul lumii şi-a clipei stâncă grea?

(Pentru coperta frumoasă am scanat această ediţie din 1920 a volumului lui Baudelaire, din biblioteca personală)

Nu-i greu să scrii (sonet în heptametru)

2012-01-07T09:28:00.000-08:00

Nu-i greu să scrii - e-n stare orice frunte goală,
Să zăboveşti asupra penei însă este focul
Prin care drept trecând îţi dovedeşti cojocul
Şi-arăţi că e de tine mai mult decât spoială.

Să rabzi la vorbe cumpănind, să-ntorci pe dos şi tocul
Sperând să afli calea în coaja-i de cerneală,
Iar când îndrepţi un semn, dar faci din restul o greşeală,
Să-ţi tot blestemi că te-ai născut poet norocul.

Poezia-i o crăiasă, nazuri cât cuprinde,
O dată strâmb de calci - îţi cade grabnic capul.
În bălţi şi bălţi de sânge rochia i se-ntinde -

E jertfa celor care au luat drept blând satrapul.
Noi, puţinii chibzuiţi, când pizma i se-aprinde,
Avem un dar aparte de-a îmblânzi sireapul.

Conspiraţionistul furtunos

2012-01-03T13:57:00.000-08:00

Astăzi vom studia tipologia conspiraţionistului furtunos. Nu vă speriaţi, nu e nicio mare brânză a minţii, nicio mare filozofie - în ciuda numelui alambicat, e uşor de înţeles pentru toată lumea. Vă invit să iscodim împreună natura acestui tip uman, fascinant şi detestabil deopotrivă.

Conspiraţionistul furtunos este genul de om care crede în teorii ale conspiraţiei - acele teorii senzaţionaliste asupra fenomenelor controversate şi cruciale care se petrec în culisele lumii - însă el, în furtunoşenia lui, care îl şi distinge de conspiraţioniştii obişnuiţi, nu se mulţumeşte să creadă în ele, ci trebuie să îţi inoculeze şi ţie convingerea că sunt adevărate.

Prima problemă este că nu are nicio rigoare ştiinţifică în demonstraţia pe care ţi-o face. El însuşi a căzut victimă unei manipulări ordinare, fie vizionând un documentar despre aerodromurile extraterestre de pe platourile incaşe, fie citind o carte despre dispozitive de spionaj care-ţi află, din partea ailaltă a lumii, numărul de decibeli şi hertzi al râgâiturilor. Şi, cum este firesc, dacă el nu a avut capacitatea de a filtra corect informaţia, nu va avea nici capacitatea de a o distribui corect.

A doua problemă este aroganţa cu care te tratează. La fiecare lucru pe care ţi-l spune are un aer de "Aşa crezi tu, nu?", după care dă uşor şi scurt din cap, cu înţelegere părintească, ca şi cum ar spune "Băi băieţică, ia şi şterge-ţi caşu' dă sub nas". La fiecare lucru pe care ţi-l spune pare să nutrească o compătimire infinită pentru naivitatea ta. La fiecare lucru pe care ţi-l spune pare să se străduiască din răsputeri să condescindă să te lumineze cu adevărul marilor scheme globale. Iar odată ce porneşte tirada demonstraţiei, nu îl mai poate opri nici Oastea lui Dumnezeu. În năvălnicia lui sublimă, îţi cară la pumni pseudointelectuali până şi după ce recunoşti că are dreptate. Când îţi cere părerea, întreabă doar retoric. Dacă îi răspunzi, trece imediat peste tine şi îşi reia bombardamentul. Replicile tale sunt pentru el treceri în revistă. Dialogul conspiraţionistului furtunos este de fapt un lung şi exasperant monolog.

Conspiraţionistul furtunos îţi face buna-dispoziţie ferfeniţă. El nu trebuie lăsat niciodată să se manifeste, decât, eventual, pentru amuzament deliberat. Chiar şi atunci, trebuie să se procedeze cu mare precauţie şi vigilenţă, întrucât vulcanul prostiei dinăuntrul său poate erupe în orice clipă, tsunamiul bolovănismului său se poate dezlănţui în orice moment, provocând distrugerea acestor sate de pescari japonezi care sunt nervii noştri.

Maximă

2012-01-03T07:09:00.000-08:00

Acela care, fiind o figură de seamă într-un domeniu, este sugrumat de orgoliu din pricina cuiva de care i se pare că este depăşit, nu are cu adevărat drag de acel domeniu, fiindcă dacă ar fi avut, dragul de realizările celui pe care îl pizmuieşte ar fi întrecut nedragul de faptul că nu îi aparţin lui.

Elegie (sonet în heptametru)

2011-12-24T13:08:00.000-08:00

Sunt locuri, mult ferite, la care-al lumii zgomot
Ajunge doar în parte, se-aude ca un vis pierdut,
Şi aerul cu fire lungi de taină e cusut,
Iar orice pas în el răsună ca un clopot.

De şoapte sau suspine orice colţ este umplut,
Şi-atâta e de pace c-al gândurilor forfot
Se-nfoaie ca un fluviu şi suflu-şi ia de ropot,
Şi-n trup întreg se-ncheagă tot gândul nevăzut.

Nu ştiu de ce, de unde, dar ades mă cheamă
Aceste vechi şi reci firide, de toţi ascunse,
În care zac pe jos în praf un ziar, o clamă,

O sticlă-n cioburi sau un disc, de timp adânc pătrunse,
Demult uitate, deşi găseşti în toate-o dramă –
Un cântec de sirenă li-s vocile neplânse.

Poezia şi politica

2011-12-17T13:30:00.000-08:00

În zilele noastre, poezia a căpătat o nouă valenţă pragmatică, s-a găsit un nou mod prin care poate fi folosită ca unealtă politică. Până în zilele noastre, ori era folosită opera sau imaginea unui poet ca sprijin pentru o ideologie, de obicei fără acordul său (ex. după moartea sa), ori poetul, ca să capete influenţă pentru a o folosi în scopul, benefic, de sprijinire a culturii sau doar din pur mercantilism, îşi punea condeiul în slujba puterii.

De pildă, o mişcare românească de extremă dreaptă a zilelor noastre, Noua Dreaptă, îşi însuşeşte imaginea lui Eminescu pe baza faptului că a fost un naţionalist fervent. A fost, nu-i vorbă, dar între naţionalism, oricât de înfocat, şi extremism de dreapta se află o bună bucată de drum, adeseori presărat cu sofisme cusute cu aţă albă. Extremismul de dreapta are la bază ideea că poporul şi naţiunea proprii au un drept la viaţă privilegiat în raport cu restul popoarelor şi naţiunilor. Or, Eminescu milita doar pentru aducerea românilor pe picior de egalitate cu celelalte popoare, dat fiind că la acea vreme poporul nostru era victima a numeroase şi grave abuzuri geopolitice. Iarăşi, repulsia faţă de străini a lui Eminescu nu provenea din faptul în sine că sunt străini, ci din faptul că mulţi dintre ei se amestecau în mod fraudulos în cârmuirea şi mersul ţării. Versuri precum Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire sunt o proiecţie inocentă a fundamentalismului rasial asupra unui fundamentalism moral, cât se poate de justificat. În alte cuvinte, dispreţul întemeiat pe moralitate este îmbrăcat, în mod inofensiv, într-un dispreţ întemeiat pe discriminare rasială stupidă.

Pe de altă parte, instigarea sistematică la rasism, xenofobie şi şovinism se face întotdeauna în primul rând prin comunicare paraverbală, mesajul intenţionat se poate afla în contradicţie cu conţinutul propriu-zis al mesajului. O organizaţie neo-fascistă poate dezminţi orice presupusă intenţie antisemită, însă prin însuşirea ostentativă a unor însemne tradiţionale de extremă dreaptă (cum ar fi un simbol al păgânătăţii scandinave) poate da de înţeles care sunt adevăratele ei intenţii. Şi reversul este valabil: un poet poate să hulească, făţiş şi nemijlocit, trăsăturile fizice ale unui tip etnic sau rasial fără să îndemne la rău împotriva acelor oameni.

Au existat poeţi care cu propriul lor acord, dat cu mai multă sau mai puţină plăcere, au sprijinit fără sinceritate o ideologie politică. Trio-ul Arghezi-Călinescu-Sadoveanu de pildă. A-i scuza invocând naivitatea este o defăimare la fel de mare, dacă nu şi mai mare, adusă persoanei lor decât a-i acuza invocând labilitatea. Cam care ar fi fost şansele ca trei minţi zdravene, tobă de carte, aflate la maturitate deplină, să fi fost seduse de minciuna comunistă, aşa cum o fetişcancă abia coaptă este sedusă de un escroc sentimental cu plete, chitară şi atitudine ieftină de rebel? Şi dacă, într-adevăr, erau sinceri convinşi de virtutea regimului comunist, înseamnă că erau lipsiţi de o elementară perspicacitate, fără de care nu există om de cultură. Desigur, se poate ca unii dintre ei să fi făcut acele compromisuri cu bună-credinţă, pentru a se plasa într-o poziţie de pe care să ajute cultura. Nu sunt avizat să disec această problemă, iar obiectul acestui articol este altul, şi anume noua valenţă politic-pragmatică pe care a căpătat-o poezia, şi, în general, arta şi cultura.

Unul dintre puţinii bloggeri români serioşi, Ovidiu Ivancu, susţinea mai demult pe blogul său că peisajul poetic contemporan este fundamentat pe ideea că poezia este lovită într-un asemenea grad de subiectivitate încât se poate afirma orice despre orice poezie sau poet. Acest detestabil cancer al spiritului permează până la măduvă orice mediu cultural şi este un azil perfect fie pentru şarlatani şi sofişti, fie pentru oameni bine-intenţionaţi, dar săraci cu duhul. Astfel, poezia, un bun rezervat minţilor sensibile şi ascuţite (nu neapărat bogate în cunoştinţe şi cultură) se transformă într-o cantină a săracilor şi a porcilor, iar această transformare poate fi intensificată de către politicieni pentru a câştiga simpatia mediocrităţii.

Voi da şi un exemplu în acest sens. Pe 11 mai a.c., într-un eveniment pseudo-cultural desfăşurat la Casa Albă, numit White House Poetry Night, preşedintele Statelor Unite face deschiderea ţinând o cuvântare pe cât de imbecilă şi de ipocrită, pe atât de dăunătoare culturii. În cele ce urmează vom analiza sâmburele discursului său, care sună aşa:

The power of poetry is that everybody experiences it differently. There are no rules for what makes a great poem. Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

Să luăm afirmaţiile pe rând:

The power of poetry is that everybody experiences it differently.

Experienţei individuale a unui poem îi corespunde şi o interpretare intuitivă a acelui poem; experienţa şi interpretarea corespunzătoare se identifică perfect. Să presupunem că doi oameni experimentează diametral opus acelaşi poem. Prin urmare, interpretările cu care se identifică experienţele sunt la rândul lor diametral opuse. Cum interpretarea este un sistem de enunţuri logice, cele două interpretări echivalează cu două sisteme de enunţuri care se contrazic reciproc. Din principiul terţului exclus aflăm că două enunţuri care se contrazic unul pe celălalt nu pot fi ambele adevărate – unul este adevărat, iar celălalt fals. Deci unul din sistemele de enunţuri în care se transcrie interpretarea este fals, deci una din experienţele operei poetice este greşită – tabloul interiorului poetului nu s-a oglindit aievea în interiorul receptorului. Prin urmare, comunicarea a eşuat, iar fără comunicare nu numai că poezia nu are putere, dar lipseşte cu desăvârşire. Deci afirmaţia lui Obama este falsă.

There are no rules for what makes a great poem.

Obama încalcă aici principiul poate cel mai de bază al gândirii. În momentul în care presupui o clasă de obiecte, presupui automat un sistem de criterii care determină în mod unic acea clasă şi care stabilesc care obiecte poate să intre şi care nu în respectiva clasă. Dacă vorbeşti de câini, presupui prin însuşi faptul că vorbeşti despre ei că o parte din obiectele existente sunt câini, iar absolut toate celelalte nu sunt câini. La fel se întâmplă când introduci clasa great poem. Unele lucruri sunt great poems, iar toate celelalte care rămân nu sunt, iar în absenţa unor reguli inerente acestei clase, ea îşi pierde identitatea şi folosirea ei într-un enunţ este lipsită de sens.

Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

După ce tocmai a afirmat că nu există reguli care să stabilească what is a great poem, Obama enunţă mai multe astfel de reguli. Autocontradicţie la distanţă de zero fraze.

Nu este nevoie să mai zic că „poeţii” care au recitat în acea seară după discursul de deschidere al lui Obama erau nişte nulităţi, nişte entităţi pestriţe şi sclipicioase, mulate perfect pe fiece urcuş şi coborâş, oricât de fine şi de ascunse, ale locului.

Elegie (sonet în heptametru)

2011-12-11T11:35:00.000-08:00

Să mori purtat de valuri către ţărmul depărtat
A cărui glăsuire ţie doar îţi este cheie!
Mirosul său cel tainic de umăr de femeie
Îşi află doar în pieptul tău răsunet nesecat.

Să-ţi fie clopot valul, iar spre mormânt alee
Să-ţi fie marea largă – bătrân, fremătător regat,
Spre care gândul fără vârstă mereu ne e purtat,
De poftă de poveste, de-a visului scânteie.

Şi să ajungi la ţărm, la ţărmul tău, al tău e doar –
În miezul pribegiei şi al dorului de casă,
Icoana lui te sfredelea şi te-amăgea-n zadar,

Zbura în vânt prin faţa ta ca o mătasă,
Dar s-a-ncheiat acum al căutării lung amar –
Sfârşitul îţi zâmbeşte frumos ca o crăiasă.

Maximă

2011-12-08T13:46:00.000-08:00

Şarlatanul perfect, maestrul deghizărilor necinstite, este cel care le inoculează oamenilor buni convingerea că duce o luptă eroică si făţişă împotriva oamenilor răi şi le inoculează oamenilor răi convingerea că, de fapt, doar duce o luptă laşă şi făţarnică împotriva oamenilor buni.

Despre greş(e)ală

2011-12-07T11:13:00.000-08:00

„Greşind cu tine chiar, iubesc greşala”

[„Cărţile” – Mihai Eminescu]

De multe ori, când ascult pe cineva vorbind şi face o greşeală cât de cât serioasă de limbă, am senzaţia că este stângaci în vorbire şi am pornirea de a-l eticheta ca atare. Mai întotdeauna am dreptate. Însă chiar dacă am absolut mereu dreptate, criteriul acesta de deducţie este superficial: ceea ce îl face de fapt pe respectivul să pară un prost vorbitor este nu frecvenţa şi gravitatea greşelilor, ci o lipsă fundamentală de preocupare pentru a vorbi corect, o lipsă de respect pentru limbă. Iar aceste lipsuri, chiar dacă sunt ascunse, se reflectă pe exterior şi îl arată a fi stângaci în vorbire.

Marea poezie abundă de greşeli de limbă, aşa-zisele licenţe poetice. Însă ele nu dau senzaţia că autorul este incult. Un mare poet, numai după ce a trecut prin durerile muncii sârguincioase de a înţelege şi stăpâni limba, ajunge să îi poată încălca regulile fără a zgâria pe ureche. Să luăm două exemple. În King Richard II, Shakespeare, descriind Anglia, scrie aşa:

„This royal throne of kings, this scepter’d isle,
This earth of majesty, this seat of Mars”

[Actul II, scena I]

Acesta este un exemplu de pleonasm cinciplu, acelaşi lucru este desemnat de şase cuvinte care exprimă toate noţiunea de regalitate: royal, throne, kings, scepter’d, majesty, seat. În Rugăciunea unui dac, ştrengarul nostru naţional cuvântează astfel:

„Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o”

Eminescu deschide versul cu o cacofonie. Nu e cea mai urâtă, e drept. Imaginaţi-vă un reporter spunând: Se pare că categoriile sociale... Sau, ca să vezi că întotdeauna e loc pentru mai rău, imaginaţi-vă următorul dialog:

-Te muţi la etaj?
-Nu.
-De ce?
-Pentru că catul e ocupat complet.

În continuarea versului, Eminescu foloseşte o expresie uşor pleonastică („chinul şi durerea”) şi, cireaşa de pe tort, nu acordă subiectul cu predicatul. Cu toate acestea, niciunul din cele două exemple nu strică imaginea de maeştri lirici a poeţîlor, ba chiar, în mod misterios, pare să îi împrospăteze veridicitatea. Admiraţia, respectul şi iubirea pentru limbă a acestor oameni sunt atât de puternic impregnate în fibra lor încât oricât de greşit ar vorbi, tot desăvârşit par să vorbească.

Din seria „Citate perfecte”

2011-12-04T11:37:00.000-08:00

„Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuous şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Întrucât acest citat apare în carte în două instanţe (la început şi la sfârşit), în chipuri uşor diferite, mi-am permis să le unesc într-unul singur, luând de la unul ceea ce mi-a părut că-i lipseşte celuilalt.

Lui Mihai Eminescu

2011-12-02T14:43:00.000-08:00

Cândva, demult, râdeam de-ntorsătura limbii tale,
Un vraf de calpe mofturi găseam că-i cartea ta –
Ce-atâta-nzorzonare, ce-atât amar de ţoale
Să-nveşmântezi nimicul ce stă în sinea ta?

Ce-atâta neruşine? Chiar n-ai un pic de-obraz
De umpli scena lumii, de furi toată lumina
Cu versu-ţi cel pedantic, lipsit de orice haz?
Aşa vorbeam pe-atuncea, un glas fiind cu duzina.

Eram necopt, e drept, căci lemnul prunc al firii mele
Nu se pornise-a fi izvor de seve-alese,
Iar crengile-mi n-ardeau să crească către stele,
De ceru-adânc al nopţii nici vorbă ca să-mi pese.

Eram un om fără de miez, făptură de ţărână
Doar de-ale vieţii mici nevoi atinsă şi mişcată.
Eram un om ce nu era, a morţii neagră mână
Cu-a vieţii să mă-mpartă era înverşunată.

Eram acelaşi de acum? N-aş vrea s-ajung în veci
Să pot privi cu limpezi ochi cum fiinţam pe-atunci.
Mai bine-acestea zacă adânc la vreme-n beci,
Uitarea le grăiască ale ei de fier porunci.

Cândva, demult nu foarte, alături mi te-ai strecurat,
Cum somnul, a visului şi-a nopţii-mpărăţie,
Răpeşte fără veste, pe furiş şi pe-nserat,
Sub piele el pătrunde viclean ca o beţie.

Nicicând nu te-am văzut venind şi totuşi ai sosit,
Purtând pe umeri munţii croiţi din taine sfinte,
La umăru-mi cel searbăd ades ai poposit,
La falnica-ţi povară cerşit-am strop de minte.

Iar tu mi-ai pus la tâmplă izvorul tău de artă,
Ai asfinţit o lume de voci ale pustiei,
Ţesând blândeţi de graiuri pe firea mea deşartă,
Legându-mi calea vieţii de ţinta poeziei.

Sub bolta frunţii mele cântarea ta domneşte,
În ea se scaldă mintea-mi, de ea-i mereu pătrunsă,
Să işte vreun zgomot o alta de-ndrăzneşte
De vază şi sfială e repede ajunsă.

Cădeam de-atâtea ori, iar tu alături cu-ngrijiri,
Un far ai fost de fildeş, dregându-mi strâmba cale,
Îndurător, şi totuşi sever ca domnii-asiri,
O caznă şi-o mărire e banca şcolii tale.

De-aş încerca să mişc condeiul – te-ai îngrijit
Să îţi sădeşti în el sămânţa cea trufaşă,
Căci tot ce-aştern cu dânsul aproape că-i leit
Mai trainicelor slove la care-a stat în faşă.

Lumea-ntreagă de vedenii şi de gânduri fără trup
Tot prin vama ta, ştrengare, se perindă şi dau bir
Când în faptul cuvântării din muţenie mi se rup,
Ca să-ţi afle-ncuviinţarea stau smerite toate-n şir.

Când veacul mă îmbie sub giulgiul său murdar,
Firida mea eşti iarăşi tu, proroc cu glas curat,
Vestind că lumea este o traistă doar de-amar,
Păzindu-ne de-a crede că drumu-i de urmat.

Bătrâne dascăl şi prieten, n-ajunge-o mare de iertări
Că-n cel mai sfânt din miruri nu pot să te cufund,
Dar tu cunoşti şi mă-nţelegi: sunt unele cămări,
Ascunse-adânc în piept, în care doar puţini pătrund.

Maximă

2011-11-26T16:11:00.000-08:00

Cei care merg la curve sunt curve.

Traducere de poezie engleză, III

2011-11-26T14:22:00.000-08:00

The Hound of Heaven este opera de vază a lui Francis Thompson, poet englez al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Poemul (unul atipic, ca şi autorul său de altfel) este despre urmărirea omului de către Dumnezeu şi invers. Francis Thompson a dus o viaţă obscură şi chinuită. Şi-a abandonat studiile universitare în speranţa de a deveni scriitor, dar, redus la slujbe mizere, şi-a găsit un refugiu în opiu şi a vagabondat până când poeziile i-au fost descoperite de un cuplu, care l-a şi ajutat material. A murit în urât, mâncat pe dinăuntru de opiu, boală, sărăcie şi, mai ales, de acel sentiment pe care Eminescu îl surprinde foarte bine prin cuvintele „pierdut în suferinţa nimicniciei mele”. Am tradus doar prima parte a poemului.

I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter.
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbèd pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat--and a Voice beat
More instant than the Feet--
"All things betray thee, who betrayest Me."

Am tot fugit de El, în ceas de zi şi-n ceas de noapte,
Am tot fugit de El, sub arcele ce leagă anii,
Am tot fugit de El, pe-ntortocheate
Ale minţii mele căi. Când ochii îmi plângeau, sărmanii,
Ascunsu-m-am de El, şi când voioşi râdeau.
Spre zări mai lucii am săltat
Sau, repezit, m-am cufundat
În hăuri urieşeşti ticsite de pierzanii,
De Paşii-aceia ce în urma mea veneau, veneau.
Dar în vânare nepripiţi
Şi în cadenţă neclintiţi,
Cu iuţeală chibzuită, stăruinţă regească,
Reveneau,
Şi Cuvinte se-auzeau
Ce mai aprig porunceau:
„Toate te-or trăda pe tine, cel ce m-ai trădat pe Mine.”

Exponenţii delăsării

2011-11-25T14:01:00.001-08:00

Exponenţii delăsării sunt acei oameni cărora îţi ajunge să le arunci o singură privire, sau să le simţi un strop prezenţa, ca să îţi piară toată motivaţia de a avea o atitudine constructivă. Sunt oameni cărora nu le ajunge să fie, în sinea lor, delăsători, ci care prin simplul fapt al prezenţei instigă la delăsare. Te fac chiar să-ţi fie ruşine că ai aripi pe care vrei să ţi le desfaci, că gândeşti gânduri şi simţi sentimente, că eşti alcătuit, adică, dintr-o substanţă profund umană, şi că încerci să înfăptuieşti ceva pe baza acestei substanţe. În prezenţa lor nu se poate face, decât cu mari eforturi de strângere a siguranţei de sine şi motivaţiei de sine, nimic, decât dacă are un scop material şi adeseori meschin.

Deşi tot ce am spus până acum tinde să-i arate ca fiind goi, nu poţi să nu te întrebi cum pot fi aceşti inşi goi din moment ce au o înrâurire atât de puternică asupra mediului în care se află. Par să posede o energie tenace şi subtilă, şi prin asta o personalitate puternică. Dar nu este adevărat – forţa lor este de fapt forţa gravitaţiei, sub al cărei efect ei se află. Când un om se agaţă de altul pentru a-l trage în prăpastie, nu din el provine forţa care prăvăleşte, ci din natură, el este doar scânteia şi vehiculul acestei forţe. Aşa şi oamenii care strică locul cu delăsarea lor – masa moartă din care sunt plămădiţi este cea care face mediul să stagneze, nu o presupusă substanţă activă, întemeiată pe intelect şi voinţă, care să planifice şi să execute în mod constant o muncă de dezalcătuire.

I'm of that madness

2011-11-24T12:22:00.001-08:00

I’m of that madness which so sweetly weaves
The threads and fabrics of the human tongue
And which forbears my mind to linger long
Before to it a swarm of fancies cleaves.

I’m of that madness that so full a song
My heart lets off, employing restless griefs,
When faces known to me like mere leaves
Are thrown by autumn winds and swept along.

I’m of that madness which inclines too oft
The souls of petty men to call it true,
For though I name it madness I but play –

A game of weakness born, when faith is soft
And I too limp the world for lies to sue,
And I bereft of hope to have my say.

Traducere de poezie engleză, II

2011-11-19T15:05:00.000-08:00

William Wordsworth, poet englez de factură romantică, explorează în Ode. Intimations of Immortality ideea de reîncarnare, de legare a sufletului prezent de vieţile trecute printr-un lanţ al cărui capăt este Dumnezeu. Am găsit poemul într-o carte despre istoria educaţiei, capitolul Grecia antică. Platon şi ai săi considerau actul cunoaşterii ca fiind de fapt unul de amintire. deci pentru ei ideea reîncarnării era contingentă problemei educaţiei şi a învăţământului. Am tradus doar o parte.

“Our birth is but a sleep and a forgetting:
The Soul that rises with us, our life's Star,
Hath had elsewhere its setting,
And cometh from afar:
Not in entire forgetfulness,
And not in utter nakedness,
But trailing clouds of glory do we come
From God, who is our home:
Heaven lies about us in our infancy!”

Naşterea ni-e doar un somn şi o uitare:
Duhul ce cu noi răsare, Steaua vieţii noastre,
A asfinţit în altă zare,
Şi-a mers amar de drum prin astre:
Nu lipsiţi de tot de amintire
Şi nici de-a-ntregul de veşmânt,
Ci păşind pe căi de aur şi mărire,
Noi venim din Domnul, al nostru şezământ:
Cerul stă în jurul nostru în pruncie!

Despre forumuri

2011-11-15T10:40:00.000-08:00

Internetul, acest festin al descreierării, această orgie a oligofreniei, această odă închinată vidului din ţeastă şi primatului maţelor, îşi înfăţişează în modul cel mai grăitor metehnele prin forumuri. Mi-am petrecut ceva vreme pe forumuri. Pe forumuri de muzică metal, de chitarişti, de grafică, de jocuri PC, de pipă şi tutun, de bărbierit, de studenţi etc. Mai mult ca observator decât ca participant. Am ales să le explorez deoarece aveam un dram de aşteptări de la ele, dovadă că există forumuri de la care nu am nicio aşteptare şi unde nu aş călca decât dacă am nevoie de inspiraţie pentru un psalm. Spre exemplu forumurile de sex şi dragoste. Cine apelează la sfatul pieţei publice pentru a-şi vindeca viaţa amoroasă? Drojdia, jegul, lepra, talpa, pleava, pegra, zgârciul, hoi polloi, ciururile, trânjii societăţii, desigur. Un alt exemplu de astfel de forumuri sunt cele de muzică comercială (pop, house, rock uşor etc.). Un altul sunt forumurile de creştini sau forumurile cu caracter general, unde nu se discută nimic anume. Etcaetera.

M-am întrebat bună vreme, cu o îngrijorare sinceră şi pătrunzătoare, dacă nu cumva sunt eu dereglat, descreierat, dezaxat, dezmăţat, deşănţat, dezmembrat pentru faptul că nu mă pot împleti armonios cu populaţia şi activitatea de pe forumurile pe care le-am ales să le explorez. Această stare de dubiu şi frământare a fost lucrativă pentru personalitatea mea, nu-i cuvânt, însă asta nu scuză comportamentul abject al indivizilor de pe forumuri. Pentru că am sosit, desigur, la concluzia că sunt perfect sănătos la minte şi că defectele pe care cochetam să mi le atribui mie îi caracterizează întru totul tocmai pe aceştia. Tindeam să mi le atribui în bună parte din cauza unei arme pe care ei o mânuiesc, şi anume instilarea sentimentului că eşti ciudat şi vinovat, armă specifică idiotului vulgar şi lipsit de scrupule. Dar ceasurile îndoielii de sine au fost iute măturate de credinţa de fier că de fapt am de a face cu o sumă de neanderthali (sau NETanderthali, dacă ar fi să ne luăm după terminologia jurnalistului C.T. Popescu). Şi în cele ce urmează vă voi prezenta o radiografie a animalului de forum, universal valabilă fie că respectivul e un tatuat care vomită pe la concerte, fie că e un domn venerabil şi pufăitor de pipă. Aşadar, dragilor, nedragilor şi nădragilor, cele şase reguli de fier care sintetizează firea animalului de forum:

Regula nr. 1 Animalul de forum nu are nimic interesant de spus sau de făcut, nu are pe cineva care să îl asculte, caută un loc în care să vorbească şi alţii să se facă că îl ascultă, să-l perie, să-l accepte şi să solidarizeze cu el întru mediocritate.

Regula nr. 2 Animalul de forum nu are noţiunea deosebirii între spaţiul privat şi spaţiul public, se poartă cu ceilalţi utilizatori de parcă ar fi intimii lui, iroseşte spaţiul de dialog cu remarci nule în conţinut, găseşte prilej într-o discuţie serioasă să-şi salute sau să-şi bată pe spate cunoscuţii, se poartă ca şi cum comunitatea virtuală ar fi tarlaua proprie.

Regula nr. 3 Animalul de forum nu cultivă valori autentice, nu are exigenţe vizavi de sine, nu încearcă să-şi depăşească complexele de inferioritate prin muncirea personalităţii, nu încearcă să-şi sprijine cu un temei spoiala de valoare pe care şi-o asumă, nu are nicio aspiraţie către adevăr, bine sau frumos.

Regula nr. 4 Animalul de forum formează un tot organic împreună cu celelalte animale de forum ale comunităţii, individualitatea lui derivă din regulile nescrise ale turmei, contribuţia lui la unitatea comunităţii este orbească şi necondiţionată, solidaritatea lui faţă de celelalte specimene nu are niciodată o justificare morală.

Regula nr. 5 Animalul de forum nu este în stare să poarte o discuţie argumentată logic, nu are niciun scrupul în a deforma principiile gândirii, nu are niciodată ca scop dialogul, se apără transformându-se într-un labirint de sofisme, într-un dans macabru de ocolişuri şi răstălmăciri, îşi află scut în faptul că regulile forumului sunt pură faţadă şi moderatorii sperietori de ciori.

Regula nr. 6 Animalul de forum nu are un chip al lui şi o fire adevărată, el este veşnic supus unui proces de disimulare şi de adaptare a eului la tendinţele momentului, ipocrit până la nonşalanţă, chiar şi când îndeamnă la bine joacă teatru şi chiar şi când spune adevărul motivele îi sunt corupte.

Traducere de poezie engleză

2011-11-12T10:58:00.000-08:00

„Be near me when my light is low” este al 50-lea cânt din cele 131 ale poemului epic „In Memoriam” de Lord Alfred Tennyson, poet englez al perioadei victoriene.

„Be near me when my light is low,
When the blood creeps, and the nerves prick
And tingle; and the heart is sick,
And all the wheels of Being slow.”

Alăturea să-mi fii când mi-e pe-apus lumina,
Şi sângele de-abia se mişcă, şi nervii sfredelesc
Şi-mi dau fiori; şi fibrele din piept bolesc,
Şi ale Fiinţei roţi deprind rugina.

„Be near me when the sensuous frame
Is rack'd with pangs that conquer trust;
And Time, a maniac scattering dust,
And Life, a Fury slinging flame.”

Alăturea să-mi fii când trupul limpede-n simţire
De patimi care biruie speranţa-i încercat;
Şi Timpul praf presară ca un apucat,
Şi Viaţa scuipă foc şi pară cu-ndrăcire.

„Be near me when my faith is dry,
And men the flies of latter spring,
That lay their eggs, and sting and sing
And weave their petty cells and die.”

Alăturea să-mi fii când seva din credinţă-mi seacă,
Iar omul e o muscă din târziu de primăvară,
Şi azi e mumă, mâine-i armă sau e vioară
Şi-şi încropeşte-un mic mormânt şi-n urmă pleacă.

„Be near me when I fade away,
To point the term of human strife,
And on the low dark verge of life
The twilight of eternal day.”

Alăturea să-mi fii când mă voi pierde-n zare,
Ca să-mi arăţi sfârşitul strădaniei omeneşti,
Şi de pe-a vieţii joasă neagră buză să-mi vesteşti
Amurgul zilei cea nemuritoare.

Maximă

2011-11-08T11:48:00.000-08:00

Una din scuzele preferate ale omului moralmente slab este să treacă un compromis inutil pe care îl face ca fiind necesar şi să treacă un act de verticalitate necesar pe care îl fac alţii ca fiind unul de care te poţi lipsi.

Din seria „Citate perfecte”

2011-11-03T12:02:00.000-07:00

„Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari, de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aşi fi auzit de la altcineva, le-aşi fi crezut că ţin de tărîmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la Porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrîul mă uimi mai puţin decît descreierarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Dumnezeu e o bombă nucleară

2011-10-30T12:48:00.000-07:00

"And thy commandment all alone shall live
Within the book and volume of my brain,
Unmix'd with baser matter"
["Hamlet" - William Shakespeare]

6 august 1945, Hiroshima

Avionul purtător de moarte planează deasupra oraşului îndreptându-se spre centru. Copiii şi adulţii deopotrivă se opresc din treburile lor şi înalţă privirea către cer ca să îl privească, atraşi, în mod nefiresc, de farmecul său ireal. Şiruri indiene de furnici trec pragurile caselor, alungate parcă de o forţă invizibilă. Acest insecte par să posede, spre deosebire de oameni şi în ciuda înapoierii lor faţă de aceştia, un ochi lăuntric de facultate profetică, care le deşteaptă să fugă de pasărea de fier.

Ea ajunge, neclintită din curs, deasupra inimii oraşului, care este marcată de o răscruce de râuri, şi renunţă la încărcătura satanică pe care o conţine. Se aşterne o tăcere ca în ceasul cel din urmă. Clipele trec ca-n miezul dorului. În interiorul bombei, odată ce se află aproape de pământ, un proiectil de uraniu este lansat în masa de fisiune, iar cea mai mică cărămidă a Universului îşi dezlănţuie puterea fără hotar. În Ţara Soarelui-Răsare ia naştere un nou soare. Se face lumină. Atât de puternică că toate părţile corpurilor luminate de ea devin de un alb pur, iar cele umbrite de un negru pur, şi linia care desparte lumina de umbră, cunoscută în desen sub numele de separatrice, nu are niciun strop de difuziune – nu există zonă de tranziţie între alb şi negru –, ci este conturată perfect.

Urmează un şir de drame umane cărora limba şi condeiul meu sunt prea lipsite de pietate pentru a fi vrednice să le dea botezul vorbirii. Relatarea noastră se opreşte aici. Este, într-adevăr, o înaltă datorie umană aceea de a continua relatarea, în virtutea faptului că prin sensibilizarea pe care ar produce-o un fragment din lume ar spori în bunătate, iar şansa ca istoria să-şi reia căile strâmbe s-ar ciobi la un colţ. Şi mai este o înaltă datorie umană prin a cinsti duhul celor pieriţi atât de tragic. Însă obiectul filozofic al acestui eseu stă în lumina generată de bombă:

Dumnezeu - presupunând că există - este o bombă nucleară, în sensul că sub imperiul arătării Sale mărunţişurile şi jumătăţile de măsură ale vieţii se decantează de aspectele fundamentale şi întregi la măsură, iar lucrul de căpetenie, obiectul în cauză al vieţii rămân numai acele laturi ale ei care se adresează în cel mai înalt grad sufletului nostru.

Beethoven, de Geo Bogza

2011-10-25T07:27:00.000-07:00

„Dacă aş sta faţă în faţă cu cel mai înalt şi tumultuos munte, şi aş putea să-l cuprind cu privirea de la poale şi până la vârf, înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să-l urc până în vârf, de o mie de ori mai înspăimântat de prăpăstii şi ameţit de culmi, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea să scriu.
Dar despre el nu pot să scriu.

Dacă aş sta în faţa celui mai vast ocean din lume, şi l-aş străbate – eu singur pe toată întinderea lui – de la un ţărm la altul, m-aş întoarce acasă şi aş scrie. Iar dacă, prin miracol, aş putea să cobor până în fundul lui, şi aş pluti printre peşti fantastici şi tragici, devenind eu însumi fantastic şi tragic, când m-aş întoarce acasă, încă aş putea scrie.
Dar despre el nu pot să scriu.

Dacă m-aş afla faţă în faţă cu stânca pe care a fost înlănţuit Prometeu, şi aş privi-o cuprins de un vârtej de sentimente, iar dacă, prin miracol, l-aş zări deodată acolo şi aş vedea cum vine vulturul să-l sfâşie, şi l-aş auzi răcnind, cutremurând omenirea şi mileniile, m-aş întoarce acasă şi aş scrie.
Dar despre el nu pot să scriu.”

Despre prietenie, partea a III-a

2011-10-17T08:51:00.000-07:00

Stăteam eu şi mă gândeam şi aşa am descoperit o metodă de a afla cine nu îţi este prieten cu adevărat:

Gândeşte-te la toţi cunoscuţii, amicii şi prietenii tăi. Ia-l pe fiecare pe rând şi închipuie-ţi cum ar fi să-i dai un telefon şi să-i spui, mai mult sau mai puţin şăgalnic, „Uite, man, vroiam doar să-ţi aud vocea.” Dacă nu ţi se pare firesc un astfel de telefon către respectivul înseamnă că nu îţi este prieten. Sunt destui oameni cu care vorbeşti fără să ai vreun interes, doar din plăcerea de a conversa cu ei. Însă eu mă refer la ceva mai profund: lejeritatea de a vorbi cu cineva, de a-l apela din senin, fără să fie de fapt important ce vorbiţi. Nu toţi care trec acest test îţi sunt prieteni. Eu remarc doar că cei care nu îl trec nu îţi sunt.

Dintre toţi cei care s-au perindat prin ograda vieţii mele şi încă se mai află în ea doar domnul Ştiurcă se ridică la standardul aici menţionat. Vorbim rar, ne vedem rar, însă îl mai sun din când în când pe la 3 noaptea doar ca să-i prezint un fleac. Şi n-aş mai putea să fac asta cu nimeni. Nu pot să-mi explic de ce. Omul e un idiot. Unul din multele lui cusururi e hiperexcitabilitatea intelectuală. Orice idee, oricât de tembelă, dar să aibă un luciu de profunzime, îi face mintea să secrete sucuri şi ochii să i se rotească în cap de plăcere. Cunosc destui oameni mult mai inteligenţi, perspicace, raţionali şi lucizi decât el, şi totuşi pe niciunul nu l-aş putea telefona în faptul nopţii ca să-i comunic o neînsemnătate. Nu-mi cântă inima de bucurie când fac asta. Nici măcar nu-l simpatizez. Nu-mi este prieten. Însă numai cu el pot interacţiona firesc în modul acesta. Poate pentru că suntem amândoi oameni cu adevărat liberi şi destupaţi la minte. Iar doi astfel de oameni se recunosc oriunde, oricând şi oricum s-ar întâlni şi este suficient să-şi facă cu ochiul ca să-şi comunice biblioteci întregi.

Problema vlăstarului degenerat

2011-10-15T07:18:00.000-07:00

Mă tot pătrunde sentimentul friguros al îngrijorării când văd în lumea noastră cum copiii unor oameni de vază – distinşi fie prin puterea, cuprinderea şi delicateţea intelectului, fie prin curăţenia vieţii, fie prin izbutirea în întreprinderi curajoase şi măreţe, fie prin eleganţa şi demnitatea în port şi înfăţişare - nu moştenesc nimic din calităţile ilustrei lor ascendenţe, ci sunt nişte oameni ca oricare alţii, ba chiar deşerţi, de parcă ar fi copiii unor neica-nimeni. Explicaţia principală este una singură: o neîncredere laşă şi vulgară din partea părinţilor în folosul unei educaţii umaniste în această epocă a colectivizării însemnelor superiorităţii. O neîncredere dusă chiar până în punctul abandonării oricărei speranţe. Această neîncredere este o greşeală şi o dovadă irefutabilă că de fapt caracterul lor ilustru nu este veritabil. Educaţia de tip umanist trebuie să supravieţuiască, cu precădere în ceasul deşertăciunii fosforescente în care trăim, indiferent de lipsa ei de foloase sau chiar de relele pe care le atrage asupra copilului – acesta este nobilul comandament pe care figurile de vază devenite părinţi eşuează să-l înţeleagă sau să-l aplice.

Un exemplu elocvent şi la îndemână este profesorul de filozofie pe care l-am avut la facultate, nepot al marelui Tudor Vianu. Vianu jr. jr. este, într-o sumară caracterizare, un pârţ de muscă, sub raport atât moral, cât şi intelectual. Slab la modul fătălău, incapabil să-şi stăpânească tremurul vocii când încearcă să facă linişte în sală, este greu de crezut că are curajul să se opună vreunui compromis care îi este propus. Vorbeşte în gol cu orele, nu-l ascultă nimeni. Undeva, în genunile lui, pare să se înfiripe o intenţie de a lega o punte între sine şi studenţi, dar este pe loc sugrumată de impotenţa fundamentală a firii sale.

Pentru a simula că ţine un curs interactiv, a conceput una din cele mai sinistre improvizaţii pedagogice posibile, pe care eu am numit-o „jocul de bingo filozofic”: din vreme-n vreme se opreşte din insipida lui cuvântare şi pune o întrebare. Studenţii încearcă ca la bingo să răspundă printr-o noţiune filozofică. Dintr-o diplomaţie care ar putea părea că provine dintr-o nobleţe a personalităţii sociale, dar care de fapt denotă slăbiciune morală la modul patologic, Vienuţ nu infirmă niciun răspuns, ba chiar le aprobă categoric: „Perfect adevărat!”. Însă urmează acel „...dar!”, care se întrezărea, prin care Vienaş vrea să-i spună studentului că de fapt răspunsul nu este deloc perfect adevărat, ci că ar putea să-i mai dea o încercare. Când un student aduce argumente Vivişor se face că plouă. Într-un final careva nimereşte marele pot. Apoi Vienucu-şi reia monologul. Trist, trist...

Sub raport intelectual omul are doar acea inteligenţă sterilă, sprijinită de o erudiţie neasimilată în mod organic şi de o manieră moartă de a te exprima, caracteristici ale intelectualilor de mâna a treia.

Spicul de grâu trebuie să crească sub imperiul abundent al razelor solare, inundat în lumină şi căldură; crescut în frig şi întuneric împrumută din firea ciupercilor şi sfârşeşte prin a fi una. O astfel de ciupercă este Vianu jr. jr. Mi-a povestit cândva o vecină în vârstă care a asistat la cursurile lui Tudor: glas ferm şi cristalin, sigur pe sine, întrupare a unor înalte datini dăscăleşti, stăpân pe materie şi limbă la modul absolut. Nu pot decât să asociez această imagine feerică cu imaginile, la care am fost singur martor, în care spiţa decăzută vorbeşte singură într-o sală care numai la ea nu e atentă; turuie delăsător într-o limbă păsărească şi puţinii interesaţi care o trezesc din îndelunga şi adânca ei beţie sunt răsplătiţi cu o salvă de vomă pe faţă.

De pe feţele de oameni

2011-10-11T07:13:00.000-07:00

De pe feţele de oameni măşti de aur se destramă,
Al mizeriei negru sâmbur stă la pândă să erupă,
Ca furtuna se desface – tu, smintit, l-ai pus în ramă:
El o sfarmă cu turbare şi cu aşchii-ţi umple-o cupă

Şi să bei îţi cere seamă.

De pe chipul de prieten cad icoane în ruină -
Ţi-ai făcut din oase pensuli şi din sânge o vopsea
Şi aşa le-ai dat culoare împletită cu lumină,
Iar acuma zac în zloată, se topesc ca fulgi de nea,

Dezvelindu-ţi o jivină.

Despre critici

2011-10-08T12:30:00.000-07:00

O realizare nu dobândeşte faimă şi glorie cu de la sine putere, adică numai prin valoarea ei intrinsecă, ci prin mijlocitori între ea şi lume, care, pentru a o face cunoscută, se folosesc de retorică, oratorie, eventual de influenţa personală, în orice caz nu de mecanisme de natură să o pună în contact esenţial cu lumea. Aşa se face că de pildă Eminescu, nici dacă ar fi fost mai desăvârşit decât a fost, nu ar fi ajuns pe piedestalul fabulos pe care se află dacă anumiţi oameni cu influenţă şi abilitate nu l-ar fi ridicat acolo. Nu ar fi ajuns cunoscut din vorbă în vorbă, ci s-ar fi cufundat cu timpul în uitare, apreciat însă de unii dintre cei care se nimereau să-l citească, dar neputincioşi în a-l face cunoscut la scară mare. Şi chiar dacă a ajuns cunoscut, aceasta fiind munca criticilor, puţini dintre cei care îl cunosc se află în contact cu el însuşi, ci ating doar fenomenul social-cultural Eminescu, care doar îi înveleşte esenţa.

Un geniu este de altfel prea absorbit de puritatea travaliului său, care se realizează prin adevăr şi întru adevăr, pentru a se sinchisi de procedeele de prelucrare a adevărului care sunt atât de necesare popularizării şi întipăririi în memoria colectivă a acestui travaliu. Tocmai aici intervin criticii, aceste curioase fiinţe. De ce sunt ei atât de interesanţi? Pentru că nu sunt nici atât de transmundani încât să fie neputincioşi şi nevoitori să comunice şi să convingă lumea, dar nici atât de mundani încât să nu poată aprecia realizările unui mare artist, să nu se poată bucura de ele şi să nu poată fi atinşi în mod autentic de ele. Criticul este caracterizat de acest echilibru fascinant. El este, într-o anumită măsură cel puţin, al lumii, al ţărânii, le face acestora jocul, dar în acelaşi timp îi pot urca în suflet, cu tot adevărul lor neţărmurit, cuvintele melancolicului Hamlet:

„O God! God! How weary, stale, flat and unprofitable seem to me all the uses of this world!”

Gândirea de tip Facebook

2011-09-23T22:08:00.000-07:00

Facebook îi încurajează pe oameni să îşi exprime poziţia faţă de orice într-un mod lipsit de nuanţe, alb-negru, şi nearticulat. Orice lucru de pe Facebook, şi văd că din ce în ce mai multe lucruri de pe Internet puse în legătură cu Facebook, oferă utilizatorului posibilitatea de a da un like sau dislike. În felul acesta poziţia critică care chiar este justificată a cuiva este pusă pe picior de egalitate cu poziţiile critice care au ca scop doar a-l face pe utilizator să se simtă bine că vorbeşte în auzul cetăţii.

Constat că această mentalitate caracterizată printr-un „have your say” unidimensional se propagă în toate mediile Internetului, ca şi în cele ale lumii non-virtuale. De exemplu un comentator recent al blogului meu mi-a reproşat, poate sincer, că stârpesc feedback-ul negativ pe care îl primesc doar pentru că e negativ. Nu am nicio problemă cu reacţiile negative la articolele mele, după cum poate afla un ochi atent studiind istoria de comentarii de pe blog. Am o problemă cu acele reacţii care nu sunt constructive, care nu constituie un mijloc prin care se arată greşeala pe care am făcut-o, rădăcinile ei adânci, şi cum poate fi ea îndreptată, şi pe viitor chiar prevenită.

Nu am nicio problemă cu demonstraţia. Poate să mi se demonstreze şi că sunt un idiot sau un şarlatan (sau - păzească sfinţii - ambele) şi că nu am dreptul la un glas în această piaţă publică care este Internetul. Însă nu se poate demonstra nimic prin această gândire de tip Facebook – simplistă, superficială, iraţională, facilă şi comodă, unidimensională, subiectivă, neconstructivă şi anticonstructivă, egoistă, lipsită de cea mai elementară nuanţă. Şi să ştiţi că ea continuă să fie o gândire de tip Facebook şi dacă are un text de sprijin, care în general este doar o neabătută elaborare pe marginea like-ului sau dislike-ului.

Etică dăscălească

2011-09-22T19:04:00.000-07:00

Îl ascultam într-o zi pe un profesor vorbind. La un moment dat numeşte ceva ca fiind „clar şi limpede”. Din câte ştiu eu, principiul enumeraţiei este că noţiunile înşirate nu sunt perfect sinonime, altfel toate mai puţin una sunt inutil de menţionat. Încălcarea acestui principiu poate îngreuna comunicarea, deoarece înaintezi în ascultarea discursului după ce înţelegi care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”, care dacă nu există te blochezi. Aşadar, mânat de cea mai sinceră curiozitate şi poftă de cunoaştere, m-am dus după curs la acest profesor să-l întreb care este diferenţa dintre „clar” şi „limpede”. Mi-a trântit baliverna că limpede e ce percepi cu sentimentele, în timp ce clar e ce percepi cu raţiunea. Ca să nu admită că a greşit, că de fapt singura diferenţă dintre „clar” şi „limpede” e că unul e cuvânt nou, pe când celălalt e vechi (deci nicio deosebire noţională), a venit cu această minciună.

Discuţia avea loc în privat, greşeala era minoră – şi-ar fi compromis infim imaginea. Dar din meschinărie a ales să îi inducă, în mod intenţionat, o falsă imagine asupra realităţii studentului său. Găsesc că genul acesta de experienţă îţi întoarce stomacul pe dos. Meschinăria şi profunda lipsă de responsabilitate. Cred că ar trebui să existe – deşi asta ar avea un efect pur decorativ şi n-ar rezolva cu nimic problemele – un jurământ hipocratic al tagmei dăscăleşti, aşa cum există pentru tagma medicilor. La învestirea în funcţie profesorul să declare:

„Prin jurământul acesta mă leg să-l ajut, aşa cum mă ajută mai bine forţele minţii şi fără să cer în schimb vreo răsplată, pe orice om care, în setea sa de ştiinţă, cere să fie vindecat de neştiinţa sa.”

Despre acţiune

2011-09-21T16:05:00.000-07:00

„And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought.”
[„Hamlet” – William Shakespeare]

Acţiunea este una din valorile fundamentale ale umanităţii. A fi om implică în cel mai înalt grad dorinţa de a nu sta deoparte, de a alinia starea de fapt la starea pe care o consideri de drept. Ironia face că din aceeaşi umanitate din care izvorăşte activitatea izvorăşte şi o forţă opusă, o compulsie selenară, la fel de profund-umană totuşi, şi anume deziluzia. Deziluzia provine în principal din înţelegerea unei alte ironii, şi anume că lumea nu merită să se acţioneze pentru ea dacă ea este sursa a ceea ce trebuie îndreptat, şi că de fapt ea este una şi aceeaşi cu strâmbătatea. Şi nu numai că nu merită, dar, la urma urmelor nu-i foloseşte cu nimic binele care i se face, ci îi va fi ca o mână de seminţe unei stânci. Deziluzia, deşi nobilă, absoarbe vlaga şi loveşte în rădăcinile vieţii, constrângând la o atitudine de pasivitate faţă de inechităţile lumii.

Reflecţie asupra morţii, partea a II-a

2011-09-19T17:41:00.000-07:00

„I pass’d, methought, the melancholy flood,
With that sour ferryman which poets write of,
Unto the kingdom of perpetual night.”
[„Richard III” – William Shakespeare]

Cândva, pe când dormeam, am avut un vis. Se făcea că mă lupt cu un om. M-a lovit în cap cu un topor. M-am prăvălit şi am murit. Vedeam numai negru înaintea ochilor. Eram mort şi aşteptam momentul pierderii pe vecie a cunoştinţei. Eram mort şi aşteptam de fapt să mor. Şi atunci m-am trezit. Contradicţia m-a trezit: nu poţi fii mort şi să îţi dai seama de asta. Dar în domeniul visului se poate simula realizarea acestei fuziuni imposibile şi fantastice.

Interpretarea pildei turnului Babel

2011-09-18T16:17:00.000-07:00

Pilda turnului Babel se referă cu precădere la handicapul pe care diversitatea îl pricinuieşte activităţii de construcţie colective şi este o învăţătură de minte pentru cultura modernă – acest fenomen prin care omul caută să atingă cerul -, care, înainte de toate, a pierdut cu desăvârşire echilibrul dintre unitate şi diversitate, dintre obiectiv şi subiectiv, dintre absolut şi relativ, dintre reglementar şi arbitrar, în favoarea celei din urmă.

Oamenii nu pot să izbutească în munca lor colectivă dacă fiecare se refugiază în opţiunea personală când se caută o soluţie pentru ieşirea din impas. Prin urmare oamenii nu pot să colaboreze dacă nu se ghidează după ideea că există un singur adevăr, care să discrimineze soluţiile în funcţie de eficienţa lor. Şi cum viaţa culturală, academică şi intelectuală a unei societăţi are la bază şi un efort colectiv, este pivotal întru sănătatea şi progresul ei ca dialogul, atât de vital unei colaborări reuşite, să se desfăşoare conform unui principiu unificator – ca protagoniştii acestui efort să vorbească o limbă comună, să aibă un tipar comun de gândire, să caute consensul, şi nu nepângărirea contribuţiei individuale.

Diferenţe fine, dar fundamentale

2011-09-11T08:51:00.000-07:00

Spuneam deunăzi că nimic nu este înjositor din ce ţine de dorinţa de a fi împreună cu un alt om şi că această dorinţă reduce şi scuză penibilul gesturilor cărora le dă naştere. Şi cu toate acestea există pe lume rasa detestabilă a oamenilor pentru care grupul înseamnă viaţa toată. Separarea de grup înseamnă secerarea firului vital. Nu se află ei foarte jos în momentul în care îşi înlocuiesc individualitatea, sau mai bine spus îşi suplinesc lipsa ei prin individualitatea contrafăcută şi artificială a colectivului? Nu este demn de tot dispreţul că sunt ca o boabă dintr-un ciorchine pe care dacă o desprinzi se stafideşte pe de îndată? Sau că sunt în stare să facă orice ca să apere cauza acelui grup, care i-a cules din nimicnicie şi le-a dat un sens în viaţă? Cum se face că este josnică adeziunea lor la grup dacă ceea ce îi mână este tocmai dorinţa de a nu fi singuri, ci împreună cu alţi oameni?

Motivul este că ei nu se feresc de singurătate, ci de izolare - a se avea în vedere această fină, dar fundamentală diferenţă. Aversiunea faţă de izolare este proprie oricărei fiinţe cu instinct de supravieţuire. A fi izolat înseamnă a fi pradă uşoară. Primele manevre pe care le face un leu când atacă o turmă de antilope gnu nu sunt menite atât să prindă un membru al turmei, cât să distrugă unitatea haitei în speranţa ca un membru să se îndepărteze complet. De aceea stă şi în firea lui homo sapiens sapiens pornirea de a fi alături de alte specimene, în absenţa cărora este mult mai susceptibil atacurilor acestor lei abstracţi care sunt necazurile vieţii.

Aversiunea faţă de izolare nu este singurul motiv pentru care oamenii aderă la grupuri. Unii urăsc cu patimă şi jind individualitatea şi regăsesc o mare plăcere în a-l obliga pe un nou membru să facă concesii de individualitate pentru a se integra. Altora singur grupul le-a spus că au valoare, că sunt deosebiţi, că nu sunt congruenţi cu gumele trotuarului, că preţuiesc mai mult decât zgârciul de pe fundul borsetei, că sunt oameni, şi nu căcat modelat în formă de om. Iar ei, din recunoştinţă, dar şi din dorinţa de a fi îmbrobodiţi în continuare cu aceste vane iluzii, oferă în schimb grupului şi propria viaţă. Însă niciun om nu caută să facă parte dintr-un grup pentru a se mântui de melancolia solitudinii, iar dacă o face, va realiza degrabă cât de zadarnice sunt strădaniile sale.

Mintea umană

2011-09-01T03:56:00.000-07:00

Nu este mintea umană cel mai frumos şi mai grozav lucru care s-a ivit vreodată în Univers? Este un fir de praf care domneşte în răgetul furtunilor. Un strop de apă care irigă şi hrăneşte lanuri de foc. Cu braţele ei mărunte, dar puternice, munceşte şi ridică pustia. Din praful trist al zilei împleteşte cununi de flori. Clădeşte munţi din spuma care foşgăie în cuvinte, iar cu lirele ascunse printre litere redă bolta cerului în cântec. Într-o frunte veştejită de tristeţe şi de gândul morţii trezeşte şi imită trăirile celui care biruie neamuri şi subjugă regi. Cu cifra drept sabie şi litera drept stindard se caţără pe stele, îşi face scări din galaxii, străbate oceanul beznei dintr-un colţ într-altul, reduce vastele întinderi ale spaţiului la un pas de om, şi nimic nu o va opri, în bărbăţia ei elegantă şi sublimă, să treacă dincolo de capătul lumii şi să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu.

(În fond, Crângul lui Apollo este încercarea mea de a închina o lucrare de seamă minţii umane.)

Genialitate şi nobleţe

2011-08-25T15:21:00.000-07:00

Nu există geniu lipsit de nobleţe; un porc nu poate fi un geniu.

Haideţi să construim o metaforă. Ni-l închipuim pe creator ca fiind o scoică pe fundul oceanului. Înghite un fir de nisip, se îmbolnăveşte şi plăsmuieşte o perlă. Scoica în sinea ei este un fantastic şi fragil laborator, dar pentru a reuşi să funcţioneze printre jeturi de sulf şi şuvoaie de magmă, printre dihăniile gelatinoase pe care lumina soarelui, filtrată de atâta apă, nu le-a mângâiat niciodată şi care par zămislirile unui Dumnezeu sucit şi sinistru, trebuie să fie un sistem izolat, iar în acest sens îi este indispensabilă carapacea. Acest înveliş protector este nobleţea. Nobleţea îi dă unui om disponibilitatea de a lua asupra sa acele greutăţi care sunt inerente atât actului de a deveni un geniu, cât şi celui de a înfăptui opere geniale. În nenumărate rânduri genialitatea reclamă un serios abandon de sine: în suportarea caznei creaţiei, în opunerea faţă de vulgaritatea lumii, care caută să facă rău oricui aspiră, în convingerea sinelui, deseori nesigur şi îndărătnic, că această cale poate fi şi trebuie urmată. Fără de aceste necesităţi aparatul interior care se ocupă cu naşterea frumosului scade, se ofileşte şi sfârşeşte prin a fi bicisnic. Un om nu poate fi trădat de propria slăbiciune morală în pragul înfăptuirii unei opere geniale deoarece aceeaşi slăbiciune l-ar fi prevenit să ajungă în punctul de a-şi pune problema dacă să creeze sau de a decide acest lucru.

Un gând despre Eminescu

2011-08-20T16:05:00.001-07:00

De multe ori am senzaţia că nu este întâmplătoare falia tehnologică dintre Mihai Eminescu şi noi, oamenii din ziua de astăzi. Cum ar fi fost ca personalitatea lui incomensurabilă să ne fie înfăţişată în forma măsurată, limitată, net conturată pe care o oferă mijloacele tehnologice actuale? Cum ar fi fost să-i cunoaştem sunetul glasului sau felul în care se mişcă? Dar cum nu putem suntem nevoiţi să ne întrebăm tot timpul cum erau. Şi avem senzaţia, cu riscul de a cocheta cu supranaturalul, că o forţă superioară a stabilit ca el să trăiască înainte să poată fi întregistrat, învăluindu-l în felul acesta în aura de mister şi legendă pe care suntem înclinaţi să o socotim firească geniului. Fără îndoială că această senzaţie e nefondată, nu atât pentru că presupune existenţa supranaturalului, cât pentru faptul că atâţia şi atâţia oameni, contemporani lui Eminescu, l-au trăit pe viu, ceea ce ne face să credem, în mod absurd, că noi am fost aleşi să fim înfioraţi de misterul ceţei care îl învăluie.

Poetul, culme-a zilei

2011-08-18T04:11:00.000-07:00

Durerea-mi cea din suflet turnat-o-am în vorbe.
Cândva făcut-au unii aceasta chiar mai bine,
Şi poate-or zice alţii la fel şi despre mine
Cum despre ai vechimii rostesc şi eu acum.
Dar focul ce-arde-n pană-mi deja îl văd ca scrum,
Alături de-alte scrumuri ce-ntinse pe-o câmpie
Înnoadă o istorie numită Poezie
Şi-n care cel ce lucră cu pana taine sfinte,
Ţesându-le cu dânsa de aur lungi veşminte
De inima îţi geme la văzul lor sublim -
Această culme-a zilei e doar un anonim.

Puterea şi adevărul

2011-08-17T14:55:00.000-07:00

Un gânditor adevărat nu poate fi un mascul alfa.

Pentru a fi un mascul alfa trebuie să fii în stare să îi cucereşti pe cei din jur cu personalitatea ta, iar în acest sens nu este suficientă o personalitate puternică, ci este necesară şi capacitatea de a le da celor pe cale să fie dominaţi senzaţia că forţa ta interioară este de partea lor, că nu este menită să îi primejduiască în vreun fel. Unul din mijloacele principale de a-ţi opune lumea este sinceritatea, deoarece le ruinează oamenilor iluziile pe care şi le-au făurit despre ei înşişi şi pentru că dezvăluie fisuri în retorica lor publică, fisuri care le periclitează situaţia social-materială. Aşadar, sinceritatea este percepută ca o primejdie de către oameni şi a fi sincer în relaţiile cu oamenii zădărniceşte efortul de a-i face să te perceapă ca pe un aliat. Iată deci: pentru a fi un mascul alfa trebuie să nu fii sincer cu oamenii, să îi minţi, direct sau indirect, explicit sau implicit, să te prefaci.

Acum haide să vedem ce presupune a fi un gânditor autentic şi chipul în care se află în adversitate cu faptul de a fi un mascul alfa. Un gânditor autentic nu este caracterizat doar prin capacitatea de a produce raţionamente de calitate, ci este şi un om a cărui gândire se oglindeşte în maniera sa de a se purta, care este unul şi acelaşi cu gândirea sa. Pentru ca un om şi gândirea sa să formeze un întreg trebuie să iubească adevărul. Ce este un om care o viaţă întreagă a supus reflecţiei problemele şi ciudăţeniile vieţii, a jonglat cu noţiuni şi abstractitudini, a cântărit şi învârtit cifre şi litere, s-a înconjurat de cărţi şi s-a întreţinut cu învăţaţi şi a făcut toate acestea suficient de îndemânatic încât să se cheme că are o minte puternică dacă nu simte în sinea sa nicio oprelişte când încalcă în schimbul a nimica toată adevărurile de bază ale sistemului său de gândire? Cu siguranţă nu gânditor. Gândac poate.

Nu poate exista un gânditor fără iubirea de adevăr. Dar un om care iubeşte adevărul, crezând una şi făcând aceeaşi, nu poate fi nesincer în relaţiile sale cu oamenii, sau o face când nu are încotro şi, în orice caz, fără tragere de inimă, nu aşa cum o face un mascul alfa - în vederea unei desfătări vane, deci în vederea unui lucru care nu este imperios necesar. Decurge de aici că un om nu poate fi şi un gânditor autentic, şi un mascul alfa.

Însă a nu se înţelege din aceasta că un gânditor nu poate întrupa idealurile virilităţii. Poate fi un tip sigur pe sine, fermecător, abil, cu o prezenţă marcantă şi în stare de fapte. Un gânditor poate avea aceste trăsături, însă în cadrul caracterului său ele nu pot fi de natură să subordoneze grupuri.

Abandonul de sine întru filozofie

2011-07-29T06:06:00.000-07:00

"O, reason not the need!"
["King Lear" - W. Shakespeare]

Dio Chrysostom, filozof latin al secolului I d.Hr., ajunge în colonia greacă Olbia, situată pe coasta de nord a Mării Negre, în amurgul gloriei ei comerciale. Într-adevăr, cu câteva secole în urmă, Olbia era unul din târgurile cele mai înfloritoare ale lumii antice. Principiul motor al prosperării ei era exportul de grâne, produse din belşug de solurile negre ale stepei Pontice. Erau atât de importante grânele Euxinului încât cel puţin în Atena se făceau 10 adunări pe an în vederea acestei chestiuni. Pe lângă cereale mai ajungeau în Olbia, din nordul împădurit, blănuri, miere, aur, lemn, smoală şi, foarte important, sclavi. Şi Extremul Orient îşi găsea o piaţă de desfacere aici, astfel că în Olbia, Cherson sau Panticapaeum se puteau găsi mătăsuri, mirodenii şi porţelanuri din China, India şi Persia. Dio Chrysostom soseşte într-un ceas sumbru în Olbia, redusă în dimensiuni şi hărţuită de sciţi, principalii actori împreună cu grecii pe scena istoriei antice a nordului Mării Negre, însă martora unui fenomen curios: periferia imperiului colonial grec fusese permeată de modul de viaţă din centru la câteva secole după ce în centru devenise desuet, la fel cum undele provocate de o piatră aruncată în iaz ajung la mal la ceva timp după contactul pietrei cu suprafaţa.

Dio Chrysostom îl întâlneşte pe Callistratus, un tânăr grec, care de îndată ce îl vede pe filozof respectă regula veche elenă de a nu apărea cu braţele goale în public. Chrysostom se bucură să afle de la Callistratus că e foarte mândru de originea sa greacă - deşi Chrysostom observă că purtarea sa avea consistente elemente scite şi că era mai degrabă un hibrid eleno-scit - cunoscându-l pe Homer pe de rost şi practicând curismul, într-un timp în care în Atena poeţii îşi dedicau deja lirica erotică fetelor. Deşi briciul cucerise Grecia de un secol bărbaţii din Olbia încă purtau barbă şi pe unul dintre ei care se rădea îl ridiculizau pentru că ar fi făcut-o ca să-i măgulească pe romani. Pe când Chrysostom şi Callistratus stăteau în afara oraşului şi conversau, iar mai mulţi cetăţeni se strânseseră curioşi în jurul lor, s-a dat semnalul de alarmă cum că năvălesc sciţii. Dio, având un instinct normal al autoconservării, le sugerează să meargă în oraş. Însă ei, obişnuiţi cu primejdia, doreau pe loc o discuţie filozofică. Atunci Dio, admirându-le pasiunea sinceră, le-a spus: "Dacă vă este pe plac, ce-ar fi să mergem şi să ne aşezăm undeva în oraş? Pentru că dacă ne plimbăm s-ar putea să nu audă toţi la fel de bine..."

Reflecţie asupra morţii

2011-07-26T08:48:00.000-07:00

"Had you such leisure in the time of death
To gaze upon these secrets of the deep?"
["Richard III" - William Shakespeare]

Ultima clipă a vieţii unui om stă sub semnul unei contradicţii. Pe de o parte, omul, chiar şi în ultima subdiviziune temporală a vieţii, percepe lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, având în vedere că mintea are nevoie de o perioadă scurtă, de un fel de recul, pentru a rumega informaţiile furnizate de simţuri, putem la fel de bine afirma că omul nu percepe, întrucât nu are la dispoziţie o clipă ulterioară în care să aibă loc digestia informaţională. În clipa chiar de dinainte de a muri percepe în mod denaturat, percepe fără a percepe - dacă îmi îngăduiţi acest mic paradox -, pentru că receptează fără a procesa.

Cum o fi oare în chiar pragul marii treceri, în acea clipă infinit de precis de finală? mă întreb acum, purtat de minte acolo unde mintea îşi întoarce privirea pentru ultima dată înainte de a se stinge. Cea mai grăitoare comparaţie pe care o pot face este cea cu stadiul de nou-născut, în care omul primeşte în sine lumea din jur, dar nu se confruntă cu ea nici pe un plan raţional, nici pe unul sufletesc, astfel că e ca şi cum nu ar primi-o. Iată deci ce ironie: sub raport al manierei în care percepi singura dată când vei mai fi ca la începutul vieţii este tocmai la sfârşit.

Maximă

2011-07-13T09:43:00.001-07:00

Cea mai mare virtute a unui gânditor este severitatea cu sine.

Genul geniului

2011-07-11T12:30:00.000-07:00

Geniul trebuie să fie o sarcină exclusiv bărbătească. Baza frumuseţii bărbatului este robusteţea. Prin urmare ceea ce desăvârşeşte înfăţişarea unui bărbat este truda istovitoare, care îi munceşte, întăreşte şi dezvoltă trupul, conferindu-i vigoare şi soliditate. La o femeie însă baza frumuseţii nu este robusteţea, ci delicateţea, ceea ce face ca travaliul fizic prea intens să îi bătătorească înfăţişarea, în acest fel compromiţându-i-o.

Aceleaşi lucruri care sunt valabile pentru trup sunt valabile şi pentru spirit. O femeie nu trebuie supusă la truda barbară în care constă genialitatea. A fi un geniu presupune a suporta apăsări cosmice, a pleca urechea la uruielile abisului; presupune excese monstruoase ale gândurilor şi sentimentelor, care lovesc cu ferocitate în seninătatea vieţii. Mai presupune groaza de a te afla undeva sus, sus de tot, deasupra pământului şi cerului, suspendat în vid pur, luând pulsul intim nimicului din care este făcut totul. Şi a trăi toate acestea cu limpezimea cinică şi necruţătoare a unui diamant.

Nu ştiu dacă o femeie poate sau nu să ajungă la asemenea terori şi să le suporte, însă ştiu că trebuie să nu ajungă să le suporte, şi nici să le suporte. Ceea ce desăvârşeşte frumuseţea lăuntrică a unei femei este tocmai prezenţa ei florală şi sprinţară, nebătătorită de frământări metafizice paroxistice. Prezenţa unei femei trebuie să fie un dans văzut printr-o perdea de mătase, un roi de petale care dansează în vânt.

Şi ar fi nepotrivit, ba chiar de prost-gust, ca un geniu să invoce, întru amor şi izbăvirea de singurătate, o genie. Ar fi homosexualitate.

Vârfuri şi drojdii

2011-07-10T03:22:00.000-07:00

Natura are capriciul de a distribui în mod inegal zestre spirituală indivizilor umani. În ciuda discrepanţelor sociale pricinuite de acest fapt, nici progresul, nici măcar o stagnare armonioasă nu ar fi posibile dacă oamenii ar avea cu toţii aceleaşi aptitudini şi înclinaţii. Una din condiţiile necesare progresului, sau unei convieţuiri stagnante armonioase, este diviziunea socială a muncii. Nu eu îmi cresc grâul, ci ţăranul o face pentru mine. Nu eu îmi fac pantofii, ci pantofarul. În cazul unei catastrofe la centrala atomoelectrică, nu eu sunt cel care mişună pe acolo cu aparatul Geiger în mână, ci inginerul de fizică nucleară. Singurul mod în care mă amestec eu în munca acestor oameni este unul indirect – îi plătesc, direct sau indirect (prin intermediul statului), cu banii pe care îi câştig de pe parcela mea de muncă, pe care sunt specializat, şi în care ei la rândul lor se amestecă doar indirect – susţinându-mă financiar cu o fracţiune din câştigurile lor.

Este limpede că e foarte necesară nu numai o diviziune socială a muncii, ci una cât mai eficientă. Şi ce altceva ar fi mai folositor în acest sens decât ajutorul naturii, care să-l facă pe om din naştere predispus specializării pe care o va urma? Dacă nu ar exista acest ajutor timpul petrecut în facultăţi şi ucenicii s-ar dubla. Expertul ar fi mai susceptibil greşelii. Nu ar exista genii, şi de fapt omenirea s-ar afla într-o continuă epocă de piatră, într-o orânduire primitivă la care s-ar adăuga şi răul nedreptăţilor sociale. Dacă natura însă împiedică această stare de mediocritate universală şi îi face pe unii să fie apţi în spirit şi meşteşug, iar pe alţii nu, se naşte o altă problemă: trufa şi invidia. Unii oameni săraci în zestre îi vor pizmui pe cei bogaţi, care la rândul lor – unii dintre ei, nu toţi – vor fi mişcaţi de impresia că sunt buricul pământului văzând plebea care nu le ajunge nici până la talpă.

Trufia şi invidia sunt feţe ale aceleiaşi monede, sentimente complementare şi care se alimentează reciproc – când un om este trufaş aţâţă invidia altora, dar şi când un om este invidiat simte impulsul de a fi trufaş. Celui căruia îi stă în fire să nutrească invidie, îi stă în fire să nutrească şi trufie. Însă există un sentiment care poate domni într-o societate şi care le biruie pe acestea două – sentimentul unităţii prin rezervorul de talent al naturii. Dacă oamenii conştientizează că zestrea spirituală nu este un merit personal, ci că provine dintr-un fel de vistierie universală, dispar trufia şi invidia, pentru că ambele au la bază impresia de merit personal. Nu pot fi trufaş din pricina darurilor mele dacă ştiu că ele mă preced şi au fost cândva exterioare mie şi nu pot fi nici pizmătareţ pe cineva pentru darurile sale dacă ştiu că ele ar fi putut fi la fel de echitabil ale mele.

Vis

2011-06-29T08:40:00.000-07:00

Se face că urc pe un deal. Se aude un zgomot de pe culme, nu ştiu ce este pentru că nu am ajuns acolo. Îmi pare că sunt copii care se joacă. Soarele mai are un pic şi asfinţeşte. Se vede zarea portocalie şi deasupra ei fâşii mov de nori. Ce-or căuta copiii ăia acolo? Asta dacă sunt copii. Mi-o fi jucând vântul feste. Nu, imposibil. Trebuie să fie copii, îmi aminteşte prea bine de grădiniţă larma lor.

Nu sunt pietre, buruieni sau copaci care să-mi stea în cale – panta dealului e netedă. Când termin de urcat picioarele mă dor un pic. Le simt că fierb uşor. O senzaţie deloc neplăcută. În sfârşit îi văd pe copii. Ce caută pe deal? Sunt mulţi, câteva zeci. Se joacă, fără să facă nimic concret. Mai mult se agită, dând impresia de joc. O fi o grădiniţă în pustie? Nu, mai degrabă o excursie. Atunci unde sunt profesorii îndrumători, sau măcar părinţii? Nu pot să fi ajuns de unii singuri aici. Trebuie să fie cale lungă. Cale lungă de la ce? De la civilizaţie, de la cel mai apropiat oraş. Sunt clar copii orăşeni. Au haine de orăşeni. Comportamentul lor dă o senzaţie de burghezie. Cum de au ajuns în mijlocul pustiei? Cel mai bun lucru este să-i întreb chiar pe ei. Nu mă atrag deloc, dar trebuie să o fac.

Mă apropii de mijlocul culmii, unde sunt îngrămădiţi. Niciodată nu m-am descurcat cu copiii. Îmi vine greu mai ales acum, când un fior de nelinişte faţă de toată scena îmi urcă pe ceafă. Nu înţeleg nimic din ce văd. Cât timp o fi trecut de când eram la poale? Soarele trebuia să fi asfinţit de tot până acum, dar continuă să se afle pe cer, colorându-l cu portocaliu. A trecut mai bine de jumătate de ceas de când eram jos.

Ei mă văd şi încep să se împrăştie. Se îndepărtează toţi de mine. Văd că încearcă să formeze un cerc în jurul meu. După ce fiecare şi-a ocupat locul în cerc încep să danseze. Joacă un fel de horă. E straniu cum reuşesc să se sincronizeze. Odată la câteva clipe fiecare sare pe un picior şi ridică în aer mâna opusă. E straniu cum fiecare îşi păstrează o ţinută demnă şi rigidă când dansează. Arată ca nişte adulţi. Dar nu sunt. Sunt mici şi copii şi au candoarea specifică vârstei fragede. Şi totuşi se comportă ca nişte adulţi. Mă tulbură asta. De-abia mă pot ţine pe picioare. Nu e vina mea că s-au îndepărtat de mine. Adică nu e vina neputinţei mele de a interacţiona cu copiii. Orice aş fi făcut s-ar fi dispus în jurul meu şi şi-ar fi jucat ciudata horă.

Unul dintre ei se distinge între ceilalţi. Pare să le fie lider. Nu se mişcă altfel, nu arată altfel decât ei, ocupă acelaşi loc ca ceilalţi. Dar către prezenţa lui par să conveargă prezenţele celorlalţi. Şi atunci îl văd cum părăseşte hora, care îi umple repede golul. Vine spre mine, cu acelaşi mers matur, ireal de matur. Am din ce în ce mai tare impresia că totul e un ritual, în care am şi eu un rol. Ajunge în faţa mea şi se opreşte. E un copil perfect, ca cei aleşi să pozeze în reviste, chipul lui nu are niciun cusur. Are acea frumuseţe de plastic pe care o cultivă publicistica. Mai puţin mirosul sinistru de stârv care îl învăluie. Mai puţin ochii – şi îmi scapă un urlet. Ochii lui sunt negri în întregime. Mă dau în spate şi urlu de spaimă ca un prunc. Sunt înspăimântat de parcă aş fi acoperit cu gândaci mari. Nu pot să-mi înfrânez nicio pornire. Cad în fund. Încerc să mă târăsc departe de el.

Dar el nu schiţează niciun gest. Şi mă opresc şi eu, iar spaima mi se mai domoleşte. De ce să fug dacă nu intenţionează să-mi facă niciun rău? Şi cum altfel să scap de pe acest deal dacă nu mă las în vreun fel pe mâna lui, ca să aflu ce se întâmplă? El pare să înţeleagă şi se apropie. Din cum se apropie degajă un respect faţă de mine. Asta reuşeşte să mă calmeze. Ajuns lângă mine - eu stând pe iarbă, în capul oaselor – îşi sfâşie pantalonii, iar eu aflu sursa mirosului oribil: o rană uriaşă îi brăzdează pulpa. E într-o stare avansată de cangrenă. Pielea din jurul ei arată umplută cu aer şi e neagră cu mov.

Mă priveşte pătrunzător, cu aceeaşi reverenţă pe care nu ştiu să fi făcut ceva ca să o merit. Ochii lui negri mă întorc pe dos. Sunt mari, mari şi sticloşi, şi reflecţia de lumină de pe ei este de un alb pur. Îmi tot mut privirea de la ochii lui la rana de pe picior. I se vede ţesut viu, pe cale să fie otrăvit de necroză. Apăsând pernele de aer ale cangrenei face să izvorască din rană puroi. Apoi îşi face palmele căuş şi lasă lichidul galben şi vâscos să curgă în ele. Se aşează în genunchi şi apleacă spatele şi capul înaintea mea. Răsuflarea mi se înteţeşte sălbatic. Ridică palmele deasupra capului, închinându-mi puroiul său.

Înainte să pot reacţiona simt o atingere pe mână. Este o fetiţă în dreapta mea. Ceilalţi continuă să danseze în jurul nostru. Ea mă atinge cu mâna pe antebraţ. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, ca nişte picioare de păianjen, şi îmi trasează cu ele arabescuri pe piele.

„Ia nenea şi bea că ai obosit urcând.” mi-a spus ea arătând spre pocalul cu puroi pe care mi-l încropise băiatul. „Astâmpără-ţi setea.”

Sunt atât de încremenit de spaimă şi oroare încât nu pot face nimic. Greaţa îmi dă convulsii. Aş vrea să fug, dar nu pot face nimic, nimic. Şi acum mai apare o fetiţă, în stânga mea. De ce-o ţine mâna ascunsă la spate? Ce cusur fizic o fi având? N-are deloc mână? Sau poate că în loc de mână are doar osul, acoperit cu câteva petice de carne. Sunt uşurat un pic: se întoarce cu spatele şi văd că ţine un ursuleţ. Apoi se întoarce spre mine, ascunzându-l din nou.

„Ajută-mă nene să-mi găsesc jucăria. Am pierdut-o şi nu ştiu unde e.”

Şi apoi se întoarce din nou, arătându-mi ursuleţul. Îl ascunde din nou şi îmi cere să i-l găsesc. Nu poate fi atât de proastă încât să creadă că nu-l văd. Şi totuşi încearcă să mă manipuleze, în felul acesta ridicol de stângaci. Atunci mi-am dat seama ce face. Se preface că încearcă să mă manipuleze, aşa cum face oricine când are pe cineva în putere ca să-l slăbească: ştie că manipularea nu funcţionează, fiind prea stângace, dar şi că nu poate fi oprită deoarece supusul este dominat, dând astfel impresia că manipularea funcţionează, şi în felul acesta supusul este umilit. Şi continuă să-mi arate ursuleţul şi pe urmă să-l ascundă, implorându-mă să i-l găsesc, având un zâmbet lucid şi batjocoritor pe faţă. Iar eu, vlăguit de spaimă, neputând schiţa niciun gest, dau impresia că reuşeşte să se joace cu mintea mea.

Copiii au întrerupt hora şi vin să se strângă în jurul nostru. Şi acum văd – şi încep să urlu de parcă aş fi pe moarte – că niciunul nu are o înfăţişare de copil, ci că toţi au defecte de coşmar. Unii sunt chei, în afară de câteva fire de păr alb, care le curg peste faţa de copii. Alţii au dinţi mici şi depărtaţi, negri de mizerie, şi le curg balele. Pe alţii pielea este galbenă şi umflată, şi din loc în loc, ca vărgăturile pe blana unui tigru, crăpată, lăsând să se vadă carne vie. Mai sunt unii care nu au faţă, arată de parcă ar fi avut cândva o faţă de plastilină pe care o palmă le-ar fi smucit-o. Unii urlă, alţii latră, alţii schelălăie ca nişte hiene. Alţii vorbesc articulat şi fluent, de parcă ar fi oameni în toată firea, iar vocile lor perfecte mă fac să mă cutremur şi mai tare.

Toţi parcă vor ceva de la mine. Se suie pe mine şi trag de mine. Mă zgârie şi îmi rup hainele. Îmi acoperă faţa cu mâinile şi mi le bagă în gură şi urechi. Până acum m-am gândit că nu pot să-i atac pentru că sunt copii, dar m-am înşelat. Nu merită trataţi ca nişte copii, pentru că nu sunt ca nişte copii. Mi-am învins spaima şi lovesc o fetiţă. Pumnul meu trece prin ea şi văd că e făcută din praf. Îmi mişc pumnul în toate părţile şi se disipă şi restul trupului ei. Apoi dau şi în ceilalţi şi se surpă şi ei ca nişte castele de nisip. Se surpă şi din cei în care nu dau. Puţinii care au rămas se opresc din a trage de mine şi văzând soarta celorlalţi o iau la fugă, dar prefacerea în pleavă nu-i cruţă nici pe ei, şi ajung cu toţii o pleavă şi îi ia vântul.

Mă ridic în picioare şi scutur de pe mine praful care a rămas din acei copii. La picioarele mele văd palmele făcute căuş, retezate de restul trupului, şi puroiul care încă stă în ele, în continuare îndreptate spre mine, ca şi cum ar vrea să-mi aducă ofrandă conţinutul lor. Se desprinde din ele, încet-încet, câte un fir de nisip, şi în felul acesta se împuţinează, ca o ţesătură pe care o descoşi trăgând de un fir. La urmă, după ce palmele s-au evaporat, rămâne doar puroiul, care se scurge pe pământ şi este absorbit de el, lăsând în loc un pâlc de arsură. Soarele încă se străduieşte să asfinţească, undeva în zare, colorând cerul în portocaliu şi norii în mov.

Cugetare

2011-06-27T09:23:00.001-07:00

Cel mai mare rău pe care o ţară necivilizată i-l poate face unui om de spirit este să-i inculce convingerea că nu există nicio ţară civilizată şi că, de fapt, civilizaţia nu este posibilă.

Cât aş vrea

2011-06-25T01:57:00.001-07:00

Cât aş vrea cu aleanuri să încarc
Corăbiile ce-alunecă pe mare,
Să mi le poarte-n depărtata zare
Până se pierd pe-al lumii veşnic arc.

Nici n-aş căta o altă alinare
Decât în ăst periplu să le-mbarc,
Să părăsească-al fiinţei mele ţarc
Şi să-şi croiască prin furtuni cărare.

Aho, aho, năieri munciţi de valuri,
Nu-ntoarceţi tâmpla de la ruga mea!
Acum că soare urcă dintre dealuri

Şi n-a rămas pe cer o altă stea,
Iar marea lin se clatină pe maluri,
Aminte luaţi de biata rugă-a mea!

Sonetul vulcanului

2011-06-22T02:39:00.000-07:00

Şuvoaiele de flăcări se adună,
Din adâncimi, din inimă de piatră,
Răsuflă foc în tumultuoasa vatră
Şi-un cânt crescând de foc din ele sună.

A rău augur pe munte lupii latră:
Căci şi-a gonit a norilor cunună
Şi a urzit din fumuri peste lună
Şi peste cer o cenuşie natră.

În munte-un dor de vrajbă mână focul
Şi vrea să sfarme trupul său de stâncă.
În munte-acum îşi face flama jocul

Şi cu o voce clară şi adâncă
Îi spune că i s-a sfârşit norocul
Şi-i strigă-n mii de ţăndări să se frângă.

Ai văzut vreodată...

2011-06-14T12:37:00.000-07:00

Ai văzut vreodată ieşind dintr-un desiş de brazi un cerb? Falnic cerb, echivalat în port numai de muntele pe care îşi face veacul. Eu unul n-am văzut, dar pot să mi-l închipui - ieşind iarna din pădure, încărcat cu promoroacă. Ţi-l poţi închipui răsuflând, umplând văzduhul rece cu abur? Mai mult, gândeşte-te la fulgii de nea care cad prin răsuflarea lui, la cum se topesc imediat ce pătrund în volumul de aer generat de nările sale regeşti. Şi acum gândeşte-te că asta este, în timpul fără început şi sfârşit, şi lumea noastră şi cele pe care nu le ştim - fulgi de nea care se topesc în răsuflarea cerbului.

Cogitaţie

2011-06-14T06:06:00.001-07:00

Când un om îşi pierde încrederea în educaţie şi învăţământ, îşi pierde speranţa în umanitate.

Mă dor darurile

2011-06-11T05:03:00.000-07:00

Mă dor darurile care nu-mi rodesc –
Lăuntrici arbori vor să se dezvolte,
La cer să suie mari şi mândre bolte,
Ca-ntreg pământul s-ajungă de-l umbresc.

Degeaba-n sânu-mi cat să se revolte
Şi pielea-i moale cu jind o scrijelesc –
A lor viteze crengi la trunchi se-napoiesc
Şi-n loc de stele, frunze-au să recolte.

Şi ce-or găsi-n afara mea, în lume?
Ajunge-vor doar stâlpii unei biete case
Sau vor sfârşi ca cârjă unui nume.

Ca robi se vor căzni în ţeluri joase,
Visând în van la aştri şi la spume -
Al lumii preţ e funcţie de foloase.

Despre gloată

2011-06-08T11:38:00.000-07:00

Gloata este o mulţime de oameni care reacţionează, deşi este posibil să nu se cunoască deloc între ei, în mod spontan şi sincronizat, de parcă s-ar fi organizat temeinic din timp, la întâmplări care periclitează interesele şi valorile josnice pe care ei le au în comun. Este interesant cum o mulţime care se consideră a fi opusul gloatei, adică o elită, se poate dovedi, dată fiind apăsarea butonului potrivit, a fi o gloată. Unei comunităţi de academicieni de pildă, atunci când i se demonstrează elocvent şi corect o teorie care le zguduie din temelii universul ştiinţific, poate reacţiona, aparent dintr-un conservatorism care frizează obtuzitatea, de fapt din pur interes de păstrare a propriei poziţii, cu proteste exprimate prin răbufniri şi chiuituri, care nu se diferenţiază prea tare de comportamentul de stadion, şi care, repet, izbucnesc toate în acelaşi timp. Esenţa gloatei este capacitatea indivizilor care o constituie de a deveni instantaneu un singur organism atunci când le sunt atacate interesele sau valorile.

Voi da şi două exemple din experienţa mea personală - care sunt, da, aţi ghicit, din relaţia mea, mai degrabă furtunoasă decât armonioasă, cu facultatea mea:

Se făcea că îmi susţineam proiectul în faţa unei comisii şi a vreo o sută de colegi de an. În cadrul discuţiei pe care am avut-o cu profesorii s-a pornit o polemică în legătură cu o exprimare din cerinţele subiectului. Mai exact, subiectul cerea ca în locuinţa pe care am avut-o de proiectat să apară tipul cutare de baie sau tipul cutare de baie. Iar profesorii mi-au sesizat că n-am pus ambele tipuri de băi, de parcă în cerinţă ar fi scris nu "sau", ci "şi". De pe la a doua contrareplică a mea (nu m-am lăsat până nu le-am băgat pe gât punctul meu de vedere, corect de altfel) a început să se işte printre colegii mei, care doar asistau, o zarvă de norod, o vuire de neamuri multe, o agitaţie de împărăţii pe care le mănâncă rău de tot în cur, de fiecare dată când dădeam o nouă contrareplică. Minunat sincronizată această agitaţie, care se manifesta cu mecanicitatea unui puls de radar, de parcă constituienţii gloatei nu ar fi acţionat din voinţă proprie, ci ar fi fost vehiculele voinţei gloatei. Nu mai este nevoie să zic că la orice replică nouă a mea, glasul mulţimii era înteţit, astfel că replica mea finală (a cincea sau a şasea), prin care le-am şi dat le-coup-de-graçe dăscăluţilor, a generat un asemenea vuiet cum mai poate genera numai un stadion când se dă gol prin foarfecă de la 80 de metri în finala cupei mondiale.

Care erau interesele josnice pe care le aveau în comun colegii mei, probabil că vă întrebaţi acum. Primul dintre ele provenea din faptul că nu respectaseră cerinţele subiectului în realizarea proiectului, nu la nivel de chichiţă, aşa cum era vorba în polemica mea, ci în chiar liniile generale pe care le impunea subiectul, ajungându-se, ca de obicei, la tot soiul de ieşiri mult pe arătură. Prin urmare, aveau tot interesul să se treacă cu vederea că subiectul acela, amărâtul de el, 'ca-i-ar mămuca guriţuca lui, avea şi el nişte cerinţe, nişte reguli de respectat. Iar polemica mea impunea tocmai direcţia opusă.

Un alt interes provenea din maniera mea făţişă de a dialoga, de a spune lucrurilor pe nume, ceea ce nu concordă cu dorinţa colegilor mei, privitoare nu numai la acel proiect, de a se ascunde adevărul, de a se cuvânta aproximativ, trunchiat, tacticos, cu ocolişuri uleioase, uneori de-a dreptul de a se minţi, alteori de a se tăcea în stil de oaie senilă. Maniera mea de a discuta era un afront la două valori sacre ale colegilor mei: ipocrizia şi părelnicia ("Trăim într-o lume de doublespeak", ca să-l citez pe domnul Vicuslusorum, un con-blogger).

Celălalt exemplu pe care spuneam că-l voi expune este tot despre o polemică, la care de data asta participau şi colegii mei. Se făcea că la un curs profesorul a adus un tânăr regizor ca să vedem şi comentăm un scurt documentar pe care îl făcuse. Documentarul, la bază un interviu cu două copile, orfane şi adoptate, despre ce înseamnă pentru ele "mamă", era o crimă, pe de o parte pentru că producătorii n-au cerut consimţământul tutorilor fetelor, pe de alta pentru că le exploatau, în mod cinic, pentru a obţine nişte confesiuni de natură destul de intimă. Întrebaţi ce credem eu am răspuns că e o crimă, ceea ce a iscat aceeaşi hărmălaie în ton cu grădina zoologică printre colegii mei, care mi-a curmat putinţa de a-mi argumenta verdictul. Interesul era al doilea de la primul exemplu: dorinţa ca adevărul să nu fie dat în vileag. Adevărul pe care l-am spus eu nu-i ameninţa pe ei cu nimic, însă stabilea un precedent. Nu aveau niciun interes să se înceapă să se spună adevăruri. Adevăruri cum ar fi faptul că 80-90% dintre ei sunt nişte animale, care nu au habar dacă sunt vii sau morţi, darămite ce este, măcar aproximativ, arhitectura. Această şleahtă de ardipiteci, australopiteci, parantropi, neandertali şi cro-magnoni, această congregaţie de figuri sinistre nu merită nici măcar un mormânt la marginea drumului, pentru felul deliberat şi cinic în care ocupă şi sufocă un loc la care nu au temei nici să viseze.

Cugetare

2011-05-31T14:20:00.000-07:00

Una din cele mai mari indignităţi şi vulgarităţi la care un om îşi poate supune viaţa sufletească este dorinţa de a face tristeţea să dispară nu prin împlinirea golului care o provoacă, ci prin a-i amuţi glasul ruptă de pricina ei, tratată de sine-stătătoare.

Cuvintele lui Dumnezeu

2011-05-28T07:03:00.000-07:00

"Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers,"
["Rugăciunea unui dac" - Mihai Eminescu]

Să presupunem că există Dumnezeu. Cuvintele pe care le rosteşte trebuie că pot avea capacitatea de a-l converti, exclusiv prin forţa lor intelectuală, pe un om gol, dedat pierzaniei, la o condiţie de autenticitate. Dumnezeu stăpâneşte în aşa măsură adâncimea înţelesurilor şi legătura dintre înţeles şi expresie încât acel om va lua seama la spusele Sale nu pentru că i-ar fi utile cu ceva, nu pentru că i s-ar adresa lui, personal, în mod intim, nu pentru că ar fi sedus de oratorica cu care sunt glăsuite, ci pentru că sunt adevărate, pentru că sunt foarte adevărate, pentru că pătrund în gândirea lui, în ciuda înapoierii ei, şi i-o activează într-un asemenea chip încât ea se transpune în voinţă, şi din voinţă în acţiune, adică îl determină să înfăptuiască lucruri concrete în virtutea înţelesurilor care i-au fost comunicate.

Poeţii se străduiesc şi ei să descopere aceste cuvinte formidabile, de o intensitate literară şi umană sălbatică, însă până acum nu au reuşit, întrucât nu există până acum vreo operă pe care firile superficiale să n-o trateze cu indiferenţa care le este atât de caracteristică, ca şi cum acea operă ar fi un fleac, vrednică la modul absolut de a fi trecută cu vederea.

Iar Dumnezeu tocmai asta poate reuşi: să-Şi ducă spusele la acel nivel de desăvârşire a cuvântării la care oamenii goi să ia seama la ele, să le asculte cu întreaga lor fiinţă încordată la maximum. Şi mai mult decât atât: să îi facă pe aceşti oameni să îşi dorească să îşi părăsească condiţia pentru a atinge condiţia mai înaltă pe care spusele lui Dumnezeu o desluşesc.

Aceste cuvinte însă pot fi concepute numai de către Dumnezeu, nu pentru că sunt privilegiul Său natural, ci pentru că numai Dumnezeu are capacitatea intelectuală şi mecanismul exprimării atât de performante. Nu faptul în sine de a fi om te face neputincios să concepi această cuvântare, ci faptul, inerent condiţiei umane, de a avea o minte slabă.

Cum îşi mai poartă

2011-05-26T06:14:00.000-07:00

Cum îşi mai poartă lumea-n aer nasul -
Polei bogat îi veşmântează râsul,
De tâlcuri vechi parcă-i e plin surâsul
Şi sigur îi mai curge dânsei glasul.

Gândeşti că n-a ştiut vreodată plânsul
Sau că îi poate să se-ncurce pasul,
Nu că în suflet plin cu-otravă-i vasul
Şi nici că răgetu-i ascunde fâsul.

Eu precum sunt m-arăt în faţa voastră -
Un miez de-amar, o palidă epavă,
O pânză ciuruită de furtună;

Căci eu şi dor şi veac şi zarea-albastră
Mi le-am urcat pe şalea mea firavă.
Ce mă-ntrebaţi de ce nu-mi merge strună?

Despre facultate şi studenţie

2011-05-24T15:50:00.000-07:00

Puţine lucruri pot fi mai frumoase decât facultatea şi activitatea studenţească, dar sunt şi printre puţinele lucruri care pot atinge paroxismul urâtului. Ce trebuie să fie o facultate? Trebuie să fie un loc unde oamenii se strâng, mai atenţi, mai receptivi şi mai deschişi către comunicare decât sunt de obicei, spre a-şi îmbogăţi intelectul şi cultura. Un loc unde se formează în mod spontan şi organic conversaţii serioase pe marginea unor subiecte cu greutate. Un loc unde domneşte o atmosferă pătrunsă de linişte, bun-gust şi inteligenţă.

Şi ce este în fapt o facultate, de pildă facultatea mea, institutul de arhitectură şi urbanism? Facultatea mea este un loc transfigurat din cap până-n picioare de duhul pământos al Banului. În facultatea mea oamenii vin în scopul expres de a-şi asigura un viitor, de a câştiga bani, iar această intenţie materială şi materialistă le subminează intenţiile de orice alt tip (nu că aceste intenţii ar fi existat vreodată şi ar fi întâmpinat rezistenţă la a fi subminate). Spiritualitatea lor nu este distrusă de intenţiile lor lumeşti, ci de un soi de întârziere sentimentală şi intelectuală, întâlnită la majoritatea, care îi face să gândească şi să se comporte ca nişte copii, şi din cauza căreia orice problemă serioasă care este ridicată este ţinta unui jet acid de băşcălie, asezonată cu vuiet de stadion şi onomatopee care mai de care mai pestriţe.

Facultatea mea este pe bună dreptate un muzeu de onomatopee de clasă internaţională. De cei doi ani în care mă aflu în ea nu trece zi în care să nu resimt, atunci când merg pe holuri, un şoc proaspăt ca-n prima zi din cauza sunetelor pe care le aud. Uneori mă simt ca Alexander von Humboldt, care în expediţiile sale de pionieriat pe Amazon, trebuie să fi fost tare mirat de macacii care urlau pe deasupra capului său. Da, macaci. Maimuţele alea mici şi agile, care sar din copac în copac. Ei bine, cu asta se compară experienţa de a merge pe holurile facultăţii mele, cu diferenţa că holul nu este Amazonul, facultatea mea nu e Brazilia, colegii mei nu sar din copac în copac, iar Alexander von Humboldt este mort de o grămadă de timp, însă esenţialul este acelaşi: comportamentul animaloid. De la grohăieli şi chiţăieli la hlizeli şi hăhăieli, de la schelălăieli şi scălămbăieli la plescăieli şi râgâituri. Băşini încă nu am auzit, recunosc. Poate că sunt eu virulent în critica mea, însă îi dau cezarului ce-i al cezarului: băşini încă nu am auzit (şi subliniez în mod discret acel "încă"). Sistemul digestiv-excretiv (excretiv, excretor, nu ştiu exact cum se spune - poate ne ajută cineva de la medicină?) nu a devenit încă o armă în arsenalul sonor al studentului-arhitect.

Ceea ce şochează şi mai tare şi este cu adevărat grav este lipsa unei atitudini răspândite de critică, a unui contra-curent împotriva mitocăniei. Singurele forme de rezistenţă sunt excepţii dureros de singulare, celule de partizanat care activează în munţi şi se hrănesc cu ierburi şi ciori. Nu numai că nu există o mişcare critică, dar există o stare omniprezentă de acceptare, de lăfăială în această înapoiere morală cu iz paradisiac. Un soi de "e uman s-o dai în atmosferă. Fără inhibiţii că nu suntem babaci sau tocilari." În facultatea mea râgâiturile căzute în mijlocul cursului sunt de natură să creeze o rumoare de bună-dispoziţie şi lejeritate a inimii.

De altfel în facultatea mea nimeni nu este susceptibil falimentului moral. Poţi să fii profesor şi să faci o afirmaţie ca peste 10 minute să te autocontrazici grosolan. N-o să bage nimeni de seamă, şi dacă o să bage n-o să fie nimeni deranjat nici cât negru sub unghie, şi dacă o să fie n-o să crâcnească de teamă să nu-i sufere nota, şi dacă o să aibă totuşi verticalitatea să protesteze o să sune neconvingător şi ca un fâs, şi dacă n-o să sune aşa, ci va fi un războinic-poet, sunt toate şansele ca profesorul, fiind un campion al lipsei de fair-play, să-i curme fără mare efort avântul, şi dacă n-o să i-l curme, ci va fi făcut cu ou şi cu oţet de războinicul-poet, ei bine, s-ar înfăptui o victorie a nobleţei asupra porceniei, însă din păcate războiul n-ar fi câştigat şi ar fi maximum o victorie simbolică. Majoritatea se blochează la prima verigă oricum, adică nu bagă de seamă, prin urmare statutul profesorului va rămâne în picioare, oricât măgării ar comite.

Există destui inşi în şcoala mea, şi profesori şi studenţi, pasionaţi de arhitectură. Însă conform vechii zicale englezeşti "iadul este pardosit cu intenţii bune". Trebuie să ai şi un intelect echilibrat şi consistent, şi o cultură elementară pentru a fi în stare să fii un bun profesionist în orice domeniu, cu deosebire în arhitectură. Şi trebuie să ai ceva şi mai important - o curiozitate universală, îndreptată nu doar către arhitectură, ci către orice aspect al vieţii, mai ales către cele generale. Iar tocmai această curiozitate nespecifică pare să le lipsească arzător oamenilor din facultatea mea.

Această pasiune pentru arhitectură, păcătos cum poate rodi, pare să nu se poată manifesta sub formă colectivă. Adică se află la un loc mai mulţi oameni cu aceeaşi pasiune; de ce nu încep să discute despre asta? Aşa ar fi firesc. Există două răspunsuri plauzibile:

1. aversiunea faţă de subiecte elevate şi rigoare a dialogului
2. de fapt nu au pasiunea pentru arhitectură

Probabil că ambele sunt valide. Cert este că nu se discută temeinic, nici măcar cu de-a sila. Discuţiile sunt nişte simfonii macabre de râsete de plastic, un "balamuc multicolor şi soios" (în cuvintele lui C.T. Popescu despre altceva, dar sunt relevante). Se discută despre totul, dar totuşi despre nimic. Şi, parafrazândul pe Eminescu, toţi vorbesc, dar nimeni nu ascultă. Fiecare are o replică de dat în discuţie, opiniile sunt diverse precum găurile-n fund, însă niciun participant nu pare să aibă vreo tangenţă profundă cu replicile celorlalţi.

Nu mă apuc să disec măgăriile profesorilor. Ar trebui întâi să aştern o hartă imensă, o viziune de ansamblu în care să organizez măgăriile pe căprării, apoi s-o pigulesc pe fiecare în parte, ceea ce m-ar scârbi cu asupra de măsură, scârbit deja cum sunt de toată situaţiunea. În plus am făcut asta, extensiv şi intensiv, în alt articol .

Mă doare sufletul văzând deşertăciunea facultăţii mele. Ca să poţi avea acest sentiment trebuie să fii astfel structurat încât frumuseţea artei şi cunoaşterea să-ţi dea o adâncă stare de bine. De aceea mulţi nici nu sunt în stare să conceapă cum este posibil să ai acest sentiment, mai ales dacă nu eşti un bătrân cernit de gânduri, şi pe deasupra cam decrepit şi încuiat de fel.

Poezia ca prostituţie

2011-05-21T14:51:00.000-07:00

Poezia poate fi o formă de prostituţie în măsura în care poetul tratează materialul cel mai de preţ care poate alimenta poezia, anume sentimentele sale adânci, ca şi cum ar fi materie brută - vrednică de a fi prelucrată şi supusă calculului - şi ca şi cum ar fi un mijloc în vederea unui scop; adică conferindu-i un statut de truditor întru realizarea operei poetice. Un poet care se comportă în felul acesta cu sentimentele sale nu este un poet adevărat. Un poet care, în mijlocul unei trăiri dramatice şi profunde, găseşte în ea un prilej de a fabrica artă din materialul pe care această trăire îl furnizează, care caută să nu rateze această ocazie extraordinară şi scoate hârtia şi creionul pentru a înfăptui este un om care nu-şi respectă sentimentele, deoarece şi le subordonează unei utilităţi, fie ea cât de cerească.

Multă vreme am crezut, în mod eronat, că nu se poate scrie poezie în mod spontan şi dintr-o pornire firească, care să nu aibă de-a face cu consideraţii utilitare. Este drept că nu se pot realiza opere poetice lungi cu o atare mentalitate. Însă momente scurte de poezie se pot realiza şi tocmai de aceea greşeala unui poet este de a se comporta cu un vers care i se iveşte în minte din senin ca fiind nu de sine-stătător, ci ca pe o piesă într-o construcţie, pe care plănuieşte să o edifice.

Eminescu nu a fost un poet absolut, deoarece ori nu a înţeles acest adevăr, ori, dacă a făcut-o, nu a avut caracterul pentru a-l respecta. Sunt înspăimântat de Eminescu. Mă înspăimântă deoarece omul care a revărsat dinăuntrul său atâta bogăţie neţărmurită a spiritului, atâta nobleţe fragilă şi curată, este acelaşi cu omul care şi-a supus această zestre unor operaţiuni sistematice şi de anvergură de punere în scenă şi marionetizare. Atunci când îl citesc pe Eminescu îmi simt mintea, din cauza acestei contradicţii, ca o planetă aflată între doi sori, pe cale să fie ruptă în două de gravitaţia lor. Nu cred că voi avea vreodată puterea să citesc într-o singură lectură vreuna din Scrisori, darămite Memento Mori.

Cusurul lui artistic principal a fost că la scară de poezie nu a avut simţul măsurii. A fost un "creier bólnav [şi-o inimă de rând]", el însuşi a recunoscut-o, şi că a dat ideilor sale "îmbrăcăminte prea bogată, fără minte". Deşi probabil nu şi-a adresat sieşi următoarele versuri, ştia că i se potrivesc şi lui:

"Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini"

A avut nobleţea de a-şi recunoaşte imperfecţiunile şi de a-i îndruma pe alţii care vor căuta după el să înfăptuiască poezie:

"Nu urmaţi gândirii mele:
Căci noianu-i de greşele,"

Este drept că în poeziile sale de proporţii epice pe care le-am numit sentimentele sale, deşi sunt prezente şi pregnante, nu reprezintă materialul constituent, ci sunt mai degrabă de natură să-i dea culoarea şi impresia generală, să exprime poziţia personală a poetului. În Memento Mori, de pildă, sentimentul principal care transpare, care şi defineşte bună parte din opera sa, este cel al deznădejdii în faţa zădărniciei oricărei răzvrătiri împotriva nimicniciei. Însă în această poezie materialul nu este furnizat de trăirile lui Eminescu, ci de creşterea şi descreşterea marilor imperii ale omenirii, deci de informaţii istorice. Dar Eminescu are şi poeme în care îşi supune sentimentele unui nedemn şi asiduu proces de masturbaţie verbală. Poeme cum ar fi "Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci", al cărui sentiment de fond este evident prin titlu.

Şi acum, întrebarea care arde cel mai tare: cine stă la polul opus? A existat vreun poet care să reuşească să fie fidel simţămintelor sale şi să nu le facă să joace de dragul artei; un poet care să-şi transpună simţămintele în poezie doar atunci când simte că făptura lui se năruieşte dacă nu le dă glas şi doar în forma lor minimă, frustă, firească, esenţială, fără zorzoane şi redundanţă, fără să fie turnate în stil? Am întâlnit câteva exemple de astfel de poeme, dar în privinţa celor care le-au zămislit nu ne putem pronunţa, întrucât ele aparţin folclorului şi sunt, deci, anonime. De pildă aceste giuvaeruri (pe care le-am găsit în antologia de poezie populară întocmită de Lucian Blaga), care au circulat în mod miraculos printre veacuri şi stâlciri de limbă ca să ajungă până la noi, şi care sunt vrednice de a fi puse laolaltă cu orice mare creaţie a literaturii universale:

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne.
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Şi de nimeni n-are ştire."

"În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om."

"Când era badea pe-aici,
Erau zilele mai mici.
Dar badea s-o depărtat,
Zilele s-o-ndelungat."

"Cine are dor pe lume
Ştie luna când apune;
Cine are dor sub soare,
Ştie luna când răsare."

"Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos."

"Jelui-m-aş şi n-am cui,
Jelui-m-aş codrului:
Codrul huie a pustiu
Şi eu glasul nu i-l ştiu.
Jelui-m-aş apelor,
Apelor, izvoarelor;
Dar şi apa-mi pare rece,
Eu o-ntreb şi dânsa trece.
Jelui-m-aş norilor,
La cei nori,
Cei trecători;
Ei mă-mbracă-n umbră deasă
Şi de mine nu le pasă."

Oricât ar fi de frumoase toate cele şase poezii, primele două se apropie cel mai mult de statutul de poezie curată deoarece nu au niciun procedeu stilistic - ar putea fi rostite, fără riscul de a suna deplasat, într-o conversaţie de toate zilele, deşi faptul că au rimă şi o cadenţă scontat melodioasă le răpeşte din firesc. În celelalte patru cel mai aparent procedeu este hendiada, adică exprimarea aceleiaşi idei în două (sau trei în cazul hendiatrei) forme diferite, procedeu care face stilul Bibliei să fie foarte uşor recognoscibil, ca în următoarele cazuri (o traducere mai veche în română):

"Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate."

"Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!"

(sau din traducerea în engleză a lui King James):

"By me kings reign, and princes decree justice."

Poate un poet să scrie la cel mai înalt nivel fără să compromită demnitatea sentimentelor sale? Poate - poate în măsura în care are tăria şi autenticitatea de caracter de păstra operei sale numai acele creaţii pe care le-a produs spontan, nepremeditat, intuitiv şi inconştient, adică care au izvorât din mintea sa, au curs liber şi s-au desăvârşit parcă singure şi vizavi de care el parcă nu a făcut altceva decât să asiste; şi în măsura în care el rezistă ispitei de a prelucra aceste nestemate brute sau de a le pune cap la cap pentru realizarea unei nestemate mai pline.

Şi trebuie să mărturisesc că tare ciudată mai este această creaţie pe care creatorul o simte a veni din el, gata întocmită, dar ca şi cum nu ar fi lui. Este ca şi cum i s-ar dezvălui înaintea ochilor un continent pierdut sau o nouă planetă. Reflectând la ea, mă duc cu gândul la acel explorator spaniol din vechime, Balboa, şi la secundele în care capul său, pentru prima dată al unui european, s-a ridicat deasupra crestei munţilor din Panama, făcând să i se arate, în imensitatea lui sălbatică şi grozavă, Oceanul Pacific.

Doamnă Moarte

2011-05-20T08:18:00.000-07:00

Doamnă Moarte, ce ochi ai pentru tineri
Ce-n suflet nu pot să-şi găsească pace.
Şi ce pot oare ei, necopţii,-a face
La ale tale dulci, viclene spuneri,

Pe care veacuri mii le-ai stat a coace?
De-amar ei vrându-se odată liberi,
În lături dau timidele reţineri
Şi se aruncă printre viermi a zace.

Cum îi mai cheamă sânii-ţi, doamnă Moarte -
Ca neaua cea imaculată-ţi sunt de puri,
Deschişi ţi-s ca o înţeleaptă carte,

Mândri ca trâmbiţi de-argint pe cetate.
Curata lor piele gheaţă împarte,
Dar tot îmbie ca un dulce infern.

Amestecarea graiurilor

2011-05-06T08:37:00.000-07:00

La ţara sănătoasă dintre ape,
La coşul cel de roade din pustie,
S-a coborât din Est o seminţie,
Cătând din mana multă să se-adape.

Că tare mai gândit-au cu trufie
Punându-se temei uriaş să sape;
Dorind cu piatră să cotroape
A cerului croială albăstrie.

Nevrându-se zgâriat de ei în talpă,
Se puse Domnu-atunci să le cuvânte:
"Ţăndări sute lumea voastră voi făcea

Ca fiecare s-aibă una calpă -
A lui va fi, dară în cor să cânte
Cu celelalte nu are a putea."

Cu ocazia Sfincterelor Paşti

2011-04-24T11:35:00.000-07:00

Miţă e un om de la mine de la facultate, pe care sincer să fiu nu dau doi bani (nici pe el, nici pe facultate - nu că nu mi-aş dori să dau doi bani pe ea, ba chiar îmi doresc foarte tare, însă nu merită). Presupun că nu-l cunoaşteţi pe Miţă, adică marea majoritate dintre voi, dar nu e important lucrul ăsta. Important e mesajul cu care m-a trezit azi Miţă: "Paşte fericit. Să aveţi parte de ce meritaţi." N-aş fi crezut, Miţă, şi îţi cer iertare. Valorezi mult mai mult decât doi bani.

Un mesaj care denotă spirit, curaj, caracter făţiş, ba chiar un strop de maliţiozitate elegantă, şi care este totuşi trimis cu ocazia Preasfintelor şi Preasacrelor Paşti, printre triliarde şi triliarde de mesaje care n-au niciun soi de personalitate, printre triliarde şi triliarde de vome care încing cipurile şi antenele sateliţilor.

Ştiţi ce am putea face cu tot curentul ăsta electric? Am putea alimenta o boxă gigantică cu care să se difuzeze versuri de Eminescu în spaţiul cosmic! Până la Proxima Centauri, aflată la 4,1 ani-lumină distanţă. Sau măcar până la lună. Să facem cuvintele Poetului să răsune în Univers! Oare i-o fi trecut prin cap lui Eminescu când scria

"Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci"

că aceste cuvinte, într-o bună zi, propagate de o maşinărie monstruoasă, chiar vor ajunge până la lună? Cred că până şi lui i-ar fi stat mintea în loc încercând să-şi închipuie asta. Însă înainte de a construi o boxă gigantică, ar trebui să punem mâna pe o pompă de aer gigantică cu care să umplem spaţiul dintre Pământ şi lună, pentru că sunetul nu circulă în vid. Şi avem nevoie şi de căcălău de aer! Şi de un container în care să-l înglobăm, deoarece aerul are prostul obicei de a se dispersa (sau vidul are prostul obicei de a suge aerul din jur, luaţi-o cum vreţi). Şi de un generator antigravitaţional ca să îl împiedicăm să fie atras de Pământ şi de lună. Cred că toate aceste eforturi ar merita mai mult decât efortul de a face să circule pe glob 100 de miliarde de urări superficiale de Paşti.

Să vă mărturisesc că nu mă doare nici cât negru sub unghie de Paşti şi de vânzoleala din jurul lui, că preţuiesc pentru mine mai puţin decât un testicul de urs aflat în descompunere? Dacă aş fi fost o variantă obscenă de-a mea, aş fi afirmat că îmi introduc ceva în sărbătorile de Paşti. Dar cum sunt eu însumi, şi nu o variantă obscenă de-a mea, nici nu simt nevoia să spun aşa ceva şi nici nu o voi face.

Şcolii mele

2011-04-24T07:28:00.000-07:00

În sânul tău ca ieri nu mai răsună
Cuvinte ce măsoară mai mult aur
Decât de mână poate vreun faur
Să facă cu-iscusinţa a mai bună.

S-a dus de mult distinsul tău tezaur,
Acum doar vreascuri vin dinspre tribună;
Potrivnic către ele nimeni tună,
Ci lesne se vestesc ca rami de laur.
(var. Ci lesne-n jilţul tău înalt se-instaur.)

Cu numai o spoială de cultură
Suitu-v-aţi pe cea din urmă treaptă,
Scaieţi fără a eticii măsură -

V-aţi agăţat de-a minţii poamă coaptă,
Meschin trăgând-o în a voastră zgură.
Singură palma pe voi vă îndreaptă.

The casting of pearls before swine

2011-04-23T17:16:00.000-07:00

A-ţi arunca perlele înaintea porcilor, a da cele sfinte la câini - metafore pentru "a expune cugetări şi simţiri care valorează ceva sub raport al sensibilităţii şi inteligenţei în faţa unor oameni care ori au o prezenţă vulgară, ori sunt dispuşi să le folosească în scopuri mai degrabă meschine".

Ce este un om vulgar decât un om lângă care nu-ţi poţi desface aripile, a cărui prezenţă suprimă aspiraţia? Vulgaritatea este o trăsătură care se poate manifesta sub înfăţişări dintre cele mai civilizate şi umane, în timp ce manifestări sub înfăţişări dintre cele mai groteşti pot, în mod ciudat, să nu aibă nimic de-a face cu vulgaritatea. Poţi să înjuri ca la uşa cortului fără să fii vulgar. Poţi să faci sex pe bani fără să fii vulgar. Poţi să ucizi alte fiinţe umane, ba poţi chiar să razi de pe faţa pământului întreaga rasă omenească, cu sadism şi cruzime, fără să dai dovadă de un strop de vulgaritate.

În schimb un profesor care, într-un dialog cu elevul său, îl îndeamnă din lene, şi poate neconvenindu-i turnura pe care o ia discuţia, să lase gândurile, atinge o culme a vulgarităţii. Deci ce este vulgaritatea? Vulgaritatea înseamnă a acorda întâietate, în mod firesc şi dezinvolt şi fără vreun regret sufletesc, în scopul propriului confort, unor necesităţi materiale cu caracter mărunt înaintea unor necesităţi spirituale cu caracter însemnat. Deci vulgaritatea este prin definiţie o formă de meschinărie. Profesorul de care vorbeam mai sus a sacrificat o necesitate spirituală (nu zic că această necesitate vine din interiorul său) - anume obligaţia deontologică de a-şi încuraja elevul să gândească, să regăsească plăcere în a gândi, să facă gândirea să se înrădăcineze în fiinţa elevului - ei bine, a sacrificat această obligaţie dintr-un amestesc de lene cu teama de adevărurile neconvenabile pe care dialogul cu elevul le-ar putea desluşi. Atât lenea, cât şi instinctul de conservare a propriei imagini şi poziţii sunt nişte necesităţi mărunte, de natură lumească, care fac un contrast cu înălţimea datoriei dăscăleşti - contrast care este de fapt esenţa vulgarităţii.

O altă culme a vulgarităţii este acea glumă sinistră, des vehiculată, a "pungii pe cap":

"Bă, e-atât de naşpa la faţă gagica aia că dacă ar fi să i-o trag i-aş pune o pungă pe cap."

Orice bărbat care în viaţa sa a luat în calcul această posibilitate, măcar pentru o clipă, este un gunoi. Dar nu asta discut, ci în ce constă vulgaritatea. Care este necesitatea spirituală aici? Pe de o parte să nu îi vătămez unui om demnitatea, să îl tratez ca pe un om, nu ca pe un obiect, mai ales având în vedere faptul că este femeie şi mai ales pentru că am un contact intim cu el. Pe de altă parte faptul că mă împreunez cu el, sub orice formă aş face-o, reclamă să pierd din vedere caracterul lui trupesc - să mă bucur de acea fiinţă umană pentru cum este, nu pentru cum arată. Ei bine, care este necesitatea materială cu care sunt toate acestea puse în balanţă? Plăcerea pe care o obţin din actul sexual să nu cumva să fie ştirbită, să fie redusă cu un grad de intensitate din pricina priveliştii chipului neîncântător vizual al partenerei. Adică să nu cumva să simt mai puţină plăcere decât aş simţi dacă ar fi frumoasă.

Iată deci ce mult au în comun glumiţa "pungii pe cap", pe care tare o savurează gunoaiele umane, şi acel "lasă gândurile" pe care mi l-a livrat mai demult un profesor a cărui conversaţie eu o solicitam cu mare poftă de cunoaştere.

Acest eseu se intitulează "The casting of pearls before swine", şi totuşi, după cum a evoluat până acum conţinutul său, se cuvine să se intituleze "Despre vulgaritate". Am pornit vorbind despre ideea de expunere a unor probleme sensibile şi adânci în faţa unor oameni prea urâţi la suflet pentru ele. Vulgaritatea oamenilor, care după cum spuneam îţi seacă dorinţa de a te înălţa, dezvoltă în oamenii frumoşi această reţinere de a împărtăşi cu mulţimea ce au frumos, care e înrădăcinată într-un sentiment foarte complex. Un sentiment care implică nedivulgarea intimităţii, deziluzia generală legată de omenire, lipsa imboldului de a comunica cu un auditoriu dezinteresat, teama de a nu face contrast şi poate altele, pe care acum nu le pot intui. Am ajuns la concluzia că un gânditor, un poet adevărat trebuie să îşi suprime aceste simţiri - este drept că i-ar fi tare greu deoarece ele urcă foarte din adânc şi au un caracter de "acasă" - şi să fie dispus, indiferent de feţele între care s-ar afla, să împărtăşească ce are frumos din sinea lui, oricât ar fi de intim, oricât de puţin ar fi ceilalţi interesaţi, oricât s-ar hlizi, hăhăi şi l-ar maimuţări ca proştii, oricât l-ar pricepe de puţin, oricâtă pondere strategică ar avea într-o viitoare confruntare socială informaţiile pe care le dezvăluie.

Sfatul meu către gânditorul sau poetul care vrea să împlinească acest nobil scop şi să îşi desăvârşească astfel condiţia este să se închipuie printre oameni, atunci când nu sunt demni de ce are de spus, ca într-un cimitir. E vreo pagubă dacă te maimuţăresc morţii sau dacă le împărtăşeşti cadavrelor străfundurile sufletului tău? Pesemne că nu.

Adânc într-un codru

2011-04-15T15:27:00.001-07:00

Adânc într-un codru se află un loc,
Spre care nu-i să ducă vreo cărare,
Pierdut de veacuri fără număr pare,
Iar om să nu-l fi colindat deloc.

Un trist mister purtat e de o boare,
Aminte-aduce de glas-unui proroc,
Pe sub scoarţe-ntemniţat din nenoroc
Şi pus să ţină pe veci cuvântare.

Păgâne fluiere se-aud departe;
Ciudat cântarea lor umple văzduhul,
Ciudat e jocul lor sucit si iute -

Viu şi vesel, şi totuşi despre moarte.
Jur-împrejur ceaţa-şi împrăştie duhul,
Iar crengi şi frunze se-mpletesc tăcute.

(În caz că dăjtepţii dintre voi se întreabă, sonetul acesta a fost inspirat de titlul unei melodii de la Summoning, trupă de black metal cu subiecte lirice preponderent din universul literar J.R.R. Tolkien. Titlul melodiei este "Long lost to where no pathway goes" - în traducere ar veni "De mult pierdut, spre care nicio cărare nu duce".)

Demagogului din prefaţă-mi

2011-04-09T06:00:00.000-07:00

De voi fi poet şi tomului cu slavă
Te vor ruga a-i face uvertură,
Te ştiu de-acum cum calp vei da din gură
Numit fiind să îmi dedici voroavă.

Vorbi-mă-vei de nobilă alură
Sau de-a cerescului condei ispravă
De-or crede toţi pătruns că eşti de-o lavă
Când te-ntreţii-n privat cu-a mea lectură.

Că vidul ai în cap să nu se vadă
Tu ce gândea zdrobeai fără de milă,
Şi-acum te-arăţi în nobilă cruciadă

În contra celor ce cultura-mpilă,
De-naltă jertfă vrând a da dovadă.
Deşi sunt mort te văd, lichea labilă.

Sfatul înţeleptului

2011-04-09T03:46:00.000-07:00

Dacă lumea te place, fă un pas înapoi şi reflectează, pentru că ceva din ce faci nu faci bine.

Izvoarele duşmăniei faţă de gândire

2011-04-07T13:17:00.000-07:00

1. Veselia

Când un om gândeşte capătă o înfăţişare melancolică şi este acaparat şi pe interior de o stare melancolică. Acţiunea de a gândi împuterniceşte trăsăturile chipului fără a le sălbătici, le agravează fără a le rigidiza şi le îmblânzeşte fără a le zaharisi. O fiinţă umană care se află în plin proces al gândirii nu are putinţa de a vira brusc spre o atitudine de lejeritate a inimii şi veselie, ci, ca în orice stare de fapt de un fel este nevoie de spaţiu de mişcare şi trepte intermediare pentru a se trece în starea de fapt de fel opus. De aceea dialogul serios şi riguros şi voioşia nu pot fi împletite fără ca uneia dintre ele să-i fie diluată valoarea. Şi tocmai din cauza efectului gândirii de a induce melancolie firile obsesiv vesele resping gândirea şi caută să nu o întreprindă şi nutresc vizavi de ea dispreţ.

2. Terestrialitatea

Nu mi-a plăcut niciodată cum rostesc oamenii cuvântul ‚idealist’. Mi s-a părut că sună cu un dispreţ faţă de a te agăţa de idee într-un templu al pragmatismului sau faţă de a te comporta cu ceva pe care simţurile tale nu-l percep ca şi cum ar fi cel mai concret lucru din lume, de parcă asta te-ar face să fii un ţicnit şi să nu ai simţul realităţii. Dar nu este deloc aşa, ci tocmai că cei care trăiesc ancoraţi la maximum în realitate sunt idealişti. Demn de respect este omul care ştie că ceva anume se află undeva anume deşi nu cunoaşte despre acel lucru decât umbre fugare. E pe de o parte o dovadă de putere de deducţie, dar este şi o dovadă de fermitate a convingerilor, întrucât oamenii obişnuiţi, cât şi propria lui prudenţă, îi vor da abitir ghes că se înşală. Ne uităm la vânătorul care urmăreşte o pradă după amprente în ţărână sau bucăţi de excrement şi realizăm că aşa sunt şi idealistul şi ideea, însă aceasta comparaţie nu ar trebui deloc percepută ca o depreciere. Oamenii sunt prea puţin dornici să se facă de râs pentru că s-au încrezut într-o fantomă şi din cauza aceasta simt o repulsie faţă de abstract, şi, prin urmare, faţă de gândire.

3. Pragmatismul

A te întreba nedumerit ce rost are să practici filozofia din moment ce nu are o finalitate practică directă înseamnă a te declara idiot. Filozofia este la bază o activitate recreaţională, şi aşa a fost pentru toţi marii filozofi din istorie, de la primul până la ultimul. Ca orice metodă de recreaţie se poate transforma uşor într-o obsesie, ajungând să înjghebe cu tentaculele sale toate celelalte metode de recreaţie. Însă nu asta este relevant. Relevant este că mălai-mare din combinat, văzând un om frământat de gânduri ar trebui să emită două ipoteze: că gândeşte de plăcere sau că gândeşte din necesitate. Însă cum e mălai-mare şi e prost, şi ca orice om prost e incapabil să derive plăcere din a gândi, va putea concepe doar ipoteza necesităţii, care, fiind de una singură, va şi câştiga.

În mod normal, aceasta ipoteză ar trebui să se bifurce din nou în două ipoteze, anume dacă poţi sau nu să tragi foloase materiale din gândire. Însă mă îndoiesc că mălai-mare ar da dovadă de brilianţa de a concepe, măcar pentru o secundă, că anestezicul sau sistemul de canalizare sunt, cel puţin pe jumătate, fructul gândirii. Deci „la ce-mi trebuie cărţi, principii şi visătorie. Îmi merge maţu’ mai lin, dau mai bine la femei sau fac mălaiu’ ghebos?” Şi sub o formă mai mult sau mai puţin trivială această mentalitate se regăseşte în absolut toate categoriile sociale. Însă deviez din nou, concluzia este că un alt motiv al duşmăniei faţă de gândire a omului este refuzul a orice nu furnizează utilitate în termen scurt şi în mod nemijlocit, cum ar fi, de pildă, gândurile.

4. Complexul de inferioritate

În subconştientul colectiv al omenirii pulsează ideea că gândirea şi darurile minţii îl fac pe om să fie valoros mai mult decât oricare altă trăsătură. Este o idee puternic implantată atât în colectiv, cât şi în mentalitatea multor indivizi luaţi fiecare în parte. Nu toţi dintre aceştia au însă o capacitate intelectuală cu care să se fălească. Unii dintre ei pot trăi împăcaţi cu acest fapt, iar alţii nu, ci simt un complex de inferioritate, care poate lua şi forma invidiei.

Găsesc sincer că unul din cele mai frumoase lucruri din lume este omul care e prost, recunoaşte că e prost, este pe deplin împăcat cu asta şi se comportă ca atare, privind către omul deştept cu reverenţă şi făcându-i loc atunci când nu se cuvine să-i stea în cale. Şi prin aceasta omul prost este chiar lecuit de lipsa lui de daruri, întrucât prin a-ţi cunoaşte locul în societate contribui la o orânduire sănătoasă, înălţându-ţi şi valorificându-ţi astfel existenţa. Am deviat însă; ceea ce vroiam să zic este că nu prostia de una singură, dar prostia amestecată cu sentimentul propriei inferiorităţi deşteaptă în om ura faţă de gândire.

5. Nesinceritatea

Gândirea este mijlocul prin care ajungem la adevăr, sau mai degrabă spus prin care putem dobândi confirmarea dacă ceva este adevărat sau nu. Şi cum adevărul este în multe cazuri neconvenabil, ba chiar un spin în coastă, oamenii caută să îl suprime şi pe el şi pe ceea ce îl furnizează, adică gândirea. Adevărul poate fi suprimat dintr-o necesitate materială (dacă se descoperă despre tine că ai colaborat cu Securitatea, că nu ai competenţele necesare pentru un anumit post etc.) sau dintr-o necesitate spirituală (dacă se descoperă despre cei pe care îi credeai prieteni că te turnau la Securitate, dacă ţi se demonstrează că nu există Dumnezeu etc.)

În ambele cazuri putem vorbi de lipsă de sinceritate, însă atunci când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate materială vorbim de lipsă de sinceritate faţă de ceilalţi, iar când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate spirituală vorbim de lipsă de sinceritate faţă de sine. În fine, lipsa de sinceritate îi instilează omului o repulsie faţă de adevăr, deci, faţă de gândire.

6. Personalitatea

Avem tendinţa de a ne ataşa de ceea ce este al nostru şi mai ales de acele lucruri ale noastre pe care noi înşine le-am clădit. Cum ar fi un castel de nisip, un grup de bridge sau o afacere. Şi copiii sau o relaţie interumană, deşi este poate un mod odios de a pune problema, sunt construcţia noastră. Însă şi ideile, chiar dacă uneori este omis acest unghi, reprezintă construcţii ale noastre, şi cu cât le avem de mai mult timp şi cu cât am avut mai mult impresia că le-am dedus corect şi că s-au dovedit a fi adevărate, prindem faţă de ele un soi de afecţiune maternă.

Rezultatul este că atunci când ne sunt infirmate respingem, sub imperiul acestei afecţiuni care provine de fapt din personalitate, argumentele raţionale şi adevărul. Asta este oarecum ironic, deoarece se poate ca noi să fi ajuns la aceste idei prin obiectivitate şi sinceritate cu sine, însă la un moment dat, dintr-o lipsă de autodisciplină, am început să glisăm pe o pantă de subiectivism. O componentă importantă a acestei treceri în subiectivism poate fi şi narcisismul intelectual, pe care îl dezvoltăm în timp faţă de idei.
Deci omul are tendinţa să duşmănească, din reflexul natural de a apăra ce este al lui şi personal, gândirea, atunci când ea îi atacă ideile personale.

7. Individualitatea

Vă veţi întreba probabil care este diferenţa dintre individualitate şi personalitate, căci tare mai identice par. Personalitatea se referă la valoarea în sine a caracterului unui om, în timp ce individualitatea se referă la valoarea caracterului unui om relativ la semenii săi.
Gândirea unifică prin aceea că elimină opţiunile personale ale oamenilor (fie că este vorba despre a alege între viziuni asupra lumii sau maniere de a proceda într-un incendiu), lăsând-o pe cea care este corectă pentru un anumit context.

Individualitatea unui om îl îndeamnă să preţuiască diversitatea şi să dispreţuiască unitatea, deoarece unitatea îi face pe toţi să fie la fel, dar diversitatea îi conferă fiecăruia un caracter unic, individual. De remarcat că proslăvirea diversităţii este de obicei un pretext de negare a propriei banalităţi.
În concluzie, individualitatea caută să suprime orice unifică, deci gândirea, prin urmare oamenii duşmănesc gândirea din pricina individualităţii.

8. Moderaţia (alergia la zei)

Omul simte o nelinişte atunci când se confruntă cu forme perfecte sau ideale, în alte cuvinte cu arhetipuri. Am putea defini în linii mari arhetipul ca fiind exemplarul cel mai reprezentativ pentru o categorie de obiecte, specimenul desăvârşit, care are toate trăsăturile obiectelor din acea categorie caracteristice acelei categorii, dar niciuna din trăsăturile necaracteristice. Prin urmare nu există arhetipuri în natură. Însă există în mintea umană, ele pot fi concepute prin fantezie logic dirijată. Obiectele din natură se pot doar apropia foarte tare de arhetipul aferent categoriei din care fac parte.

Deci există o legătură inextricabilă între arhetip şi gândire: pe de o parte arhetipul îşi datorează minimumul de existenţă concretă, ciopârţită cum este, minţii umane, pe de altă parte gândirea îi datorează arhetipului metoda ei de funcţionare, adică a gândi înseamnă a turna materialul primit prin simţuri în forme ideale. Din cauza acestei interdependenţe, un om care are alergie la forme ideale (şi sunt o grămadă), în alte cuvinte care caută moderaţia, jumătatea de măsură, în tot, are în mod automat alergie şi la gândire.

9. Modestia

Spuneam mai sus că există oameni care găsesc că superioritatea constă în a gândi şi că unii dintre aceştia se simt inferiori deoarece nu pot să gândească. Presupun că această credinţă în superioritatea gândirii a fost extrapolată din asocierea gândirii cu nevoile rafinate. Gândirea nu este o cerinţă a vieţii elementare, asta ne-o spune piramida nevoilor umane, ci este un lux, unul din acele lucruri pe care le poţi pretinde numai după ce ţi-ai asigurat regnurile inferioare ale piramidei.

Deci există concepţia – nu judec dacă e adevărată sau nu – că ierarhia în care sunt dispuse necesităţile umane se păstrează şi pentru ierarhia în care sunt dispuse cele necesitate. Deci dacă nevoia de adăpost sau hrană se află chiar la baza piramidei de nevoi trebuie, conform acestei concepţii, că adăpostul sau hrana sunt inferioare; dacă nevoia de gândire, creativitate, libertate de exprimare se află în vârf atunci acestea sunt superioare. Repet, nu discut dacă este adevărat sau fals. Doar am deschis o paranteză pentru a explica această mentalitate.

O bună parte din cei care consideră gândirea superioară transpun în continuare această ierarhie, de data aceasta în domeniul orânduirii sociale. Decurge că dacă gândirea este superioară, numai cei cu o poziţie socială sau o condiţie umană înaltă au dreptul de a gândi. Şi cum nu toţi au despre ei convingerea că respectă aceste cerinţe, vor duşmăni, dintr-un amestec de docilitate şi modestie, acţiunea de a gândi.

10. Spontaneitatea

Gândirea, pe lângă că îl încetineşte pe om făcându-l în schimb să câştige cunoştinţe, conferă faptelor sale un caracter premeditat. Iar premeditarea este tocmai opusul spontaneităţii. Unii oameni având o asemenea trăsătură a spontaneităţii încât le acaparează întreaga fire, nu pot să suporte nimic din ce este cumpătat sau premeditat, nu pot adică să zăbovească în pragul săvârşirii, deci vor avea în mod automat o aversiune faţă de gândire.

11. Indisciplina

Procesul de descoperire a adevărului, pe care gândirea îl execută, constă dintr-o sumedenie de operaţii logice, care fără de o disciplină interioară nu pot fi realizate cum trebuie şi în ordinea în care trebuie.
Aceste operaţii sunt felurite, dar pot fi organizate grosso modo în două categorii: încropirea unui principiu şi verificarea lui. Încropirea unui principiu are la bază observarea a două sau mai multe obiecte sau fenomene şi deducerea rădăcinii lor comune, adică a acelor proprietăţi pe care le au în comun şi care, în alte cuvinte, reprezintă legea după care se aseamănă. Partea de verificare stă în strângerea a cât mai multe exemple pentru principiul încropit şi în a verifica dacă acestea îl respectă, sau în căutarea exemplului suficient, care poate demonstra de unul singur dacă respectivul principiu este sau nu adevărat.

Deci pentru a fi un mare poet sau om de ştiinţă trebuie să ai aceeaşi disciplină ca un mare atlet, aceeaşi privare de comfort a propriei persoane întru realizarea unui scop, manifestată însă pe plan nu fizic, ci psihic. Deci dacă un om are carenţe de autodisciplină se va împăca foarte greu cu gândirea.

12. Indulgenţa

Natura, în care includem literalmente tot ce există, de la quasari şi găuri negre la zboruri de păsări şi simţăminte umane, funcţionează după nişte tipare imuabile, adică se supune unor legi, nedeviind de la ele absolut deloc. A gândi presupune în fond descoperirea legilor după care este guvernată natura. Chiar dacă observarea acestor legi nu este acelaşi lucru cu a le stabili, gânditorul, în calitatea sa de mijlocitor între ele şi glăsuirea lor, are valenţe de legiferator. Iar trăsătura de legiferator este completată minunat de către exigenţă, şi se află în crâncenă cacofonie cu indulgenţa, această trăsătură care înmoaie braţul omului în pragul deciderii sau al executării deciziei. O capacitate armonioasă de a gândi presupune o înclinaţie către a decreta şi tranşa. De aceea oamenii indulgenţi tind să refuze gândirea.

13. Extroversia

Dacă introversia este îndreptarea exteriorului către interior, extroversia este fenomenul invers. De aici decurge că gândirea este o manifestare a introversiei, întrucât gândirea este procesul prin care interpretăm, în furnalul creierului, realitatea exterioară. Îl parafrazez, nerelevant totuşi, pe Ferdinand Celine, care spunea frumos că înnebunim atunci când mintea ni se strânge ca un ghem şi nu mai lasă lumea să treacă prin ea.

14. Misticitatea

O rătăcire a spiritului, de care suferă mulţi oameni, este dragul de înşiruirea de cuvinte lipsită de sens sau semnificaţie, complacerea în enigmatic, ambiguu şi incert şi alergia la demistificaţie. Iar unul din efectele gândirii este tocmai acesta: de a demistifica şi de a conferi sens, smulgându-le brutal pe legume din visarea lor insipidă.

15. Mentalitatea de sclav

Puterea nu este în sinea ei un fenomen care să suprime gândirea sau independenţa de spirit. Însă, majoritar statistic, aşa este. De obicei puterea are ca principiu de toleranţă nişte convenţii la care trebuie să se adere necondiţionat, pe marginea cărora nu se poate dialoga logic şi cu care logica este în conflict. Sunt rari şi demni de toată admiraţia liderii care sunt în stare să nu apeleze la forţă atunci când sunt contestaţi conform cu rigorile logicii formale.

Ludovic al XIV-lea, Regele-soare, a cerut ca pe tunurile armatei franceze să se scrie "Ultimo ratio regi" (Ultima raţiune a regilor). Însă probabil că ştia foarte bine că, deşi la nivel nominal-teoretic avea dreptate, în practică regii au mai întotdeauna ca unică raţiune forţa. De aceea şi există pe lume, ca o consecinţă firească a mentalităţii de lider incompetent, mentalitatea de sclav. Mentalitatea de sclav prespupune anihilarea, în vederea propriei stări de bine, nu numai a libertăţii de exprimare, ci şi a propriei gândiri. Thomas Mann spunea aşa:

"Analiza este bună ca unealtă a progresului, a civilizaţiei, bună în măsura în care zdruncină convingerile stupide, risipeşte prejudecăţile primitive, ruinează autoritatea, cu alte cuvinte, în măsura în care eliberează, rafinează, umanizează şi pregăteşte robii pentru libertate."

16. Trăirea

Iar acelaşi citat continuă aşa:

"Este rea, foarte rea, în măsura în care zădărniceşte activitatea, loveşte în rădăcinile vieţii, căci este neputincioasă să-i dea o formă. Analiza poate fi ceva foarte puţin ispititor, tot atât de puţin ispititor ca şi moartea din care, de fapt, provine, înrudită cum este cu mormântul şi cu anatomia lui în descompunere..."

Dacă laşi prea mult cugetul să îţi circule pe sub osul frunţii vei avea senzaţia că te scindezi de viaţa adevărată şi că îţi contrafaci, din lumea ideilor, o viaţă distantă, iluzorie, o jumătate de măsură a vieţii adevărate şi un impas în îndeplinirea scopului tău în viaţă.

"O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi - din cărţi le învăţaţi."

Nu cugetul este cel care te rupe de viaţă, ci lipsa unei facultăţi, pe care cu alt prilej am numit-o voinţă, al cărei scop este să lege gândirea de viaţă. În schimb gândirea, lumea ideilor, pot oferi un refugiu omului care nu are voinţa de a trăi cu adevărat. Ideea că gânditorul este un om care nu trăieşte şi care nu este atras de a trăi este în cel mai înalt grad apanajul unui spirit imbecil şi vulgar. Este altceva că un gânditor nu poate deriva din starea de fapt curentă, din pricina condiţiei înalte pe care i-o impune gândirea, scopuri fundamentale ale vieţii şi că din pricina acestei carenţe îşi face din gândire o viaţă provizorie, o soluţie de compromis, pe care însă o regretă în orice moment, jinduind la viaţa adevărată.

"Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie."

Este adevărat că gândirea e moartă, este o lipsă de viaţă, şi că experimentarea ei le instilează celor care îşi doresc viaţa adevărată o aversiune faţă de gândire, în pofida faptului că pot avea o mare capacitate de a gândi.

"Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte."

Final

Sper că în această scriere am reperat, identificat, categorisit şi aprofundat toate acele laturi ale firii umane care îl fac pe om să nu se împace cu acţiunea de a cugeta. Nu cred că un gânditor ar trebui să-şi extermine aceste laturi, ci cred că ar trebui să le domolească în cazul în care sunt cu asupra de măsură astfel încât să atingă un echilibru între ele şi opusele lor corespondente, însă pentru această ultimă afirmaţie nu am nicio demonstraţie universală aşa că am să vă rog să o luaţi doar ca pe o impresie.

Primului cugetător

2011-04-05T10:27:00.000-07:00

Când aerul din lume virgin era de cânturi
Şi vorbele de oameni păreau să n-aibă tâlcuri,
Ci arme erau toate în lupta pentru viaţă,
Şi nu ţintea niciuna spre-o zare mai semeaţă,
Nu se-ntâmpla vreuna a fi de prisosinţă,
Căci fără de nevoie nu lua niciuna fiinţă.
Atunci, în noapte-aceea adâncă a gândirii,
Tu, din tăcerea ce era, glasuri ai dat firii.

Tu ai fost mintea-ntâie care porţile-a deschis
Ca firea-n ea să intre şi să nască primul vis:
Vis la ce e după moarte, la stele şi stihie,
La cum că ploaia este un semn de dărnicie
Şi-aceeaşi dărnicie că se preface-n ură
Când cei ce stau în ceruri zvârl fulgere pe gură,
La săli înalte-a morţii ascunse sub pământuri
Unde cei ce-au fost cândva trăiesc în chip de gânduri,
La bezna presărată cu muguri de văpaie
Din care duhul nopţii îşi a făcut odaie
Sau de unde te priveşte, ca şi ochi stelele-având,
Vreo mândră care cheamă îmbietor la negru-i sân.

Tu fost-ai prima vrere care dârz s-a-mpotrivit
Vremelniciei vieţii, pământescului sfârşit,
Citind tămadă-n ierburi şi leac în vorbe sfinte
Pentru ca trupul nostru s-ajungă oseminte
De-abia după ce-n lume ceva mai mult stătut-a.
A noastră-napoiere - că vrut-a au nu vrut-a -
Să o sfârşeşti tu pasul cel dintâiul ai făcut,
Şi-ai înfiinţat hotarul ce desparte duh de lut.

Mă-nchin smerit la tine, om din zorii cugetării,
Fără a ta suflare n-aş fi urmat chemării.

Un lanţ este de cârje a lumii-nţelepciune,
De n-ar fi cei ce premerg am fi deşertăciune.
Aşa-zişii înţelepţi mintea nu şi-au ascuţit
Pe piatra minţii celor ce-nainte au venit?
Nu e singur înţelept, singurul de lauri demn,
Cel ce scrijelit-a globul când n-avea pe el un semn?
Nu suntem pe lângă dânsul, cu a noastre şcoli şi cărţi,
Ca bolnavi ce îşi sprijină ale lor bicisnici părţi?

Povestea lui Scyles

2011-03-21T05:18:00.000-07:00

(relatată de Herodot)

Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.

Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.

(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)

Lume nouă

2011-03-12T05:03:00.000-08:00

Lume nouă, stranii făpturi prăsit-ai,
Ce ca beatul prin vis prin tine trec
Şi-n orice loc cu zgârcenie petrec
Şi să n-aibă stare prea le e musai.

Pe umeri încinse cu capul zevzec,
Şi pe el coroană nepăsarea numai,
Luării de seamă la lucruri sunt gluma
Şi-n falsuri de viaţă voios se întrec.

Dar făurească-şi scop din inconstanţă,
Şi nici să se aleagă cu temeiul
Sau cu nectarul din adânc al clipei.

Eu luându-le voi fi contra balanţă
La portul sprijinit pe obiceiul
De-a nu te sinchisi de dragul pripei.

Cugetare

2011-03-10T00:49:00.001-08:00

Afirm, pe de o parte, că viaţa intelectuală interioară nu poate înrâuri caracterul cu de la sine putere, şi, pe de altă parte, afirm că există în cadrul fiinţei umane o facultate, distinctă de cea intelectuală, care are ca rost a da vieţii intelectuale forma vieţii adevărate, concrete, exterioare, şi, reciproc, de a primi înăuntru, în mod nemijlocit, viaţa de toate zilele şi a o prelucra şi asimila; facultate care, în alte cuvinte, leagă gândirea de viaţă, deşi nu este nici gândire, nici viaţă, fără de care gândirea ar fi stearpă, fără de care nu poate exista un geniu şi pe care o numim voinţă.

De ce citim

2011-02-02T05:39:00.000-08:00

Citim ca să găsim confirmarea că din substanţa plăpândă a gândului se pot dura punţi peste ţări şi veacuri.

Despre prietenie, partea a II-a

2011-01-30T02:25:00.000-08:00

Prietenii, sau mai degrabă spus cei care se apropie de statutul de prieten, pe măsură ce îi cunoaştem de timp mai mult, ne fac mai dificil efortul de a deveni ceea ce dorim. Prietenii ne impun, prin prezenţa lor, un comportament cu care i-am obişnuit, un set de obişnuinţe care corespunde unei trepte din evoluţia noastră, şi această impunere intră în conflict cu dorinţa noastră de a accede la o nouă treaptă. Acest conflict ne forţează la compromisul de a rămâne cu cei ai noştri sau de a ne debarasa de ei şi de stigmatul trecutului nostru pe care îl poartă cu ei, pentru a ne desăvârşi sinele după propria noastră viziune.

De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.

Coşmar

2011-01-26T06:34:00.000-08:00

Bătând în lung Atenei străzi antice,
O mare, albă şcoală mi se-arată,
Şi las în urmă freamătul să bată
Şi colbul ei pun paşii-mi să-l ridice.

Înluntru, într-un stil frivol de gloată,
Bătrâni bărboşi, sub leneşe-auspice,
Trăiesc ce secoli au să glorifice;
Şi-n mine scârba stă ca să răzbată:

„Nu vă e viaţa de dezbateri plină,
A voastre frunţi de gând nu-s o văpaie?”
„Copil naiv”, pufni în râs Socrate,

Şi-au râs cu toţi, isonul ca să-i ţină –
Dispare tot! Disting a mea odaie...
Ce de coşmaruri capul îmi mai poate.

Despre prietenie

2011-01-19T03:41:00.000-08:00

“Come the three corners of the world in arms, and we shall shock them.”

["King John" - W. Shakespeare]

Ai putea să te uiţi admirativ la o armată, remarcând ţinuta impecabilă a fiecărui soldat, cât de frumos ştie fiecare să-şi lustruiască baioneta, corelarea perfectă a marşurilor ei, impresia de ordine şi disciplină pe care o radiază. Şi totuşi, în pofida acestei aparenţe de valoare militară, ea ar putea fi zdrobită în bătălie. La fel cum valoarea unei armate nu este testată în vremuri de pace, autenticitatea unei prietenii se dovedeşte sub acţiunea celor mai puternice forţe de dezbinare.

Degeaba se strâng oamenii sub un cer plin de stele şi, posedaţi de vraja momentului, proclamă prietenia care îi leagă. Degeaba se ţin minte şi de fiecare dată când se întâlnesc îşi zâmbesc cald. Hrănesc o părelnicie periculoasă dacă nu trăiesc în suflet cu frica de a fi întorşi unul împotriva celuilalt. Pentru că vine o abominaţie la putere care îi obligă, sub pedeapsa cu moartea, să se vândă între ei. Şi ei îşi vor pierde umanitatea cu uşurinţa cu care şi-au declarat prietenie. Vei colinda străzile, tu, care odată îmi vorbeai de cât de apropiat eşti de ai tăi, şi vei vedea cum ai tăi îţi închid pe rând uşile când cauţi să intri la ei, de frică să nu fie pedepsiţi pentru că te ajută. Ei, cu care îţi atingeai sufletul sub spuzeală de stele, acum se întrec în a te lăsa de izbelişte. L-aţi fi alungat pe cel ce v-ar fi spus că prietenia voastră e o minciună, pe motiv că vrea să semene între voi seminţele vrajbei ca să-şi satisfacă întunericul lăuntric.

Omule, oricine ai fi, înainte de a te numi prieten al unui alt om, întreabă-te cu toată fiinţa dacă vei avea curajul să te interpui între el şi orice stă să îl lovească. Pentru că altminteri prietenia voastră e o deşertăciune – prietenia înseamnă a te întrece cu celălalt în a fi scutul celuilalt. Dacă firea omului nu provoacă lovituri, loviturile vor veni rar şi întâmplător, şi dacă lovituri nu sunt, un scut este de prisos. Deci prieteni în cel mai înalt grad pot fi doar cei ce prin firea lor se expun la întregul arsenal de război al lumii. Prieteni nu pot fi cei ce nu au convingeri nete, cei ce nu ţin capul sus, cei ce nu aleg să facă ce se cuvine în loc de ce le convine, cei amorţiţi de indiferenţă sau nepăsare, cei ce se clatină conform cu vântul, cei ce nu îndrăznesc să întreprindă înalte realizări sau să întindă mâna după mari trofee. Aceştia pot fi maximum amici cu cineva, dar asta nu reclamă un angajament moral de viaţă şi de moarte.

De fiecare dată când interacţionezi cu un om, se pierde o parte din exclusivitatea ta. Un om care preţuieşte prietenia şi îşi face din ea un ţel se îngrijeşte să îşi economisească gesturile calde în raport cu străinul ca să se păstreze pe sine pentru prietenul său. De aceea aş căuta un prieten printre cei ce nu se dedau la băi de mulţime, ci pentru care anturajele mari sunt un prilej de secluziune.

Fără de prietenie şi de năzuinţa la prietenie existenţa omului nu are substanţă, ci este o urzeală amorfă prinsă între viaţă şi moarte.

Despre putere

2010-12-28T12:11:00.000-08:00

Există oameni pe lumea aceasta care au ajuns la putere fără să facă niciun compromis. Ba aş merge până la a spune că majoritatea oamenilor care au ajuns la putere nu au făcut niciun compromis. Am să explic de ce este adevărată această afirmaţie care va ridica cu siguranţă câteva sprâncene. Compromisul presupune o bătălie care se dă, în interiorul omului, între principiile sale etice şi o necesitate care intră în contradicţie cu aceste principii. Deci compromisul presupune o substanţă morală, care dacă opune rezistenţă o dată, o va opune de fiecare dată. Însă majoritatea oamenilor, deşi pot să acţioneze într-o manieră general acceptată ca fiind morală, nu o fac pentru ca îi îndeamnă acea substanţă din interior, ci din convenienţă socială. Deci chiar dacă acţionează moral, nu au substanţă morală. Nici oamenii puterii, şi cu precădere ei se înscriu în această majoritate, nu au moralitate, deci nu fac compromisuri.

Cugetare

2010-12-27T14:27:00.000-08:00

Demnitatea unui om nu se măsoară în cât de puţin reuşeşte să-şi încalce principiile, ci în cât de ruşinat se simte după ce şi le încalcă.

Ştiinţa guvernării virtuoase

2010-12-27T08:44:00.000-08:00

Orice lider care, în virtutea nemulţumirii unui supus de-al său vizavi de felul în care conduce, îl îndeamnă să plece, să găsească un loc care să-i fie pe plac, este un impostor şi un porc. Un lider adevărat, nu un vierme care se agaţă cu disperare de tron, respectă faptul că incompetentul este cel care trebuie să plătească pentru incompetenţă, nu victima incompetenţei; deci dacă dirijarea lui este incompetentă, cei care trebuie să sufere consecinţele sunt nu supuşii, nemulţumiţi cum sunt, ci liderul, corectând strâmbătatea manierei sale de a dirija sau, dacă nu se arată dispus, renunţând la poziţia de putere şi fiind el cel care pleacă. Doar dacă supusul, sau mai democratic spus subalternul, este nemulţumit din considerente personale, adică şi-a ales ţinta nemulţumirii în mod sentimental-arbitrar (de pildă: “Şefu îmi aminteşte de melteanu’ ăla care mi-a furat gagica în liceu”), are liderul dreptul să îi propună să plece. Dar dacă profesorul de la mine de la facultate e semianalfabet şi se scobeşte în rect cu rigla în faţa clasei, iar eu îi semnalez aceste metehne, ar fi culmea obrăzniciei din partea lui şi nejustificat să îmi spună să plec dacă nu îmi place ce face.

De ce doar unii scriu bine

2010-12-27T08:30:00.000-08:00

Marii scriitori? Am să vă povestesc eu despre esenţa marilor scriitori:

Odată erau copii cu toţii – şi marii scriitori, şi scriitorii mediocri, şi diletanţii, şi cei fără vreo aspiraţie scriitoricească. Şi, ca orice copii, asistau la întrunirile adulţilor, care nici că le dădeau vreo atenţie, ci erau absorbiţi de importanţa pe care şi-o dădeau prin tematicile lor mature. Dar pe un copil îl doare că este proscris dintre adulţi, care se poartă ca şi cum ei ar fi singurii din încăpere care merită să înţeleagă ce se vorbeşte. Aceşti copii, după ce vor creşte, îşi vor însuşi la rându-le acest comportament exclusivist. Însă câţiva dintre ei, ajunşi adulţi, se vor îngriji ca de fiecare dată când rostesc o cuvântare, să îşi închipuie că sunt ascultaţi de copii, şi, pentru ca să nu-i necăjească, se vor strădui să fie şi pe înţelesul lor ceea ce vorbesc. Ei bine, aceştia sunt marii scriitori.

Principii de dialog

2010-12-21T06:49:00.000-08:00

Adevărul nu insultă şi nici nu complimentează, iar a-l urmări înseamnă că nu te cerţi şi nici că încerci să cazi la un acord. Atâta timp cât îi explici unui om cu argumente raţionale şi într-un limbaj limpede, şi nu neapărat în mod civilizat sau diplomatic, că are anumite trăsături, orice desconsideraţii în care constau aceste trăsături nu se califică drept insultă şi orice polemică violentă din care face parte explicaţia nu se califică drept ceartă. Şi insulta şi cearta sunt manifestări iraţionale, prin care individul nu caută să îl modeleze pe celălalt în funcţie de adevăr, ci încearcă să modeleze adevărul în funcţie de sentimentele sau interesele personale pe care le are faţă de celălalt. Deci atâta timp cât îi demonstrezi unui om, respectând rigorile logicii formale, că este prost, impostor, javră sau orice altă caracteristică negativă, el nu are justificarea de a-ţi reproşa că îl insulţi, şi dacă o face, acest fapt vine doar ca să îi confirme prostia sau neseriozitatea.

Mi se pare ironic că deşi aceste principii sunt valabile pentru insulte, dar şi pentru complimente, oamenii se alarmează şi îţi cer argumente numai atunci când le faci o remarcă negativă, de parcă remarcile pozitive li s-ar cuveni întru totul firesc. Uitaţi-vă de pildă pe un forum de fotografie. Abia că veţi vedea un fotograf care să întrebe „De ce?” atunci când i se spune că o poză de-a sa este frumoasă. Însă dacă remarci că este urâtă, imediat se va aştepta să îi oferi o demonstraţie sau te va alunga direct pe motiv de insultă. Asta pentru că pe el nu îl interesează adevărul, nu îl interesează dacă fotografia sa este sau nu artă, el doar se foloseşte de artă – sau mă rog, de iluzia de artă – pentru a dobândi poziţie socială, ori pentru a se complăcea în iluzia fără fond că este un artist.

Dacă invocarea motivului de insultă ar fi justificată pentru orice termen peiorativ cu care un om poate fi categorisit, înseamnă că justiţia decretează insulte, iar legea vizează eficienţa în insultare a justiţiei. Că doar în momentul în care un judecător dă un verdict de corupţie, viol, hoţie, omor sau orice altceva, îi pune implicit inculpatului eticheta de „tâlhar”. Însă ar fi de-a dreptul absurd din partea inculpatului să se plângă că prin acest gest tribunalul l-a insultat. Tribunalul a făcut doar să constate un fapt, în urma unui proces constând în cele mai temeinice şi scrupuloase proceduri de descoperire a adevărului.

Dacă ar fi să ne mai luăm după logica omului ultrasensibil la insulte, psihologia şi psihiatria sunt domenii care îl insultă pe om. Cum ar fi să acuzăm o instituţie de psihiatrie că îl insultă pe pacient pe motiv că i-a conferit un certificat de nebunie? Nu spun că este frumoasă maniera acestor ştiinţe de a aborda lucrurile – e de-a dreptul oribilă. Cel puţin psihiatria îl reduce pe om la stadiul de obiect şi analizează în mod impersonal relaţia pe care o are cu obiectele din jur pentru a determina dacă este potrivită prezenţa lui sau dacă trebuie înlăturată. Dar asta nu înseamnă că psihiatria insultă.

Iarăşi, civilizaţia şi diplomaţia, sau mai bine spus lipsa lor într-o modalitate de adresare, sunt scuze superficiale pe care oamenii le improvizează atunci când este demascată falsitatea faţadei pe care şi-au construit-o sau care le-a fost construită. Poţi să-ţi acompaniezi spusele cu urlete, cu palme sau bruscări fizice, poţi să foloseşti limbajul cel mai vulgar sau să foloseşti tonul cel mai arogant, poţi să-i pricinuieşti omului prin spusele tale sentimentele cele mai înfiorătoare, că dacă nu ia seama la valoarea lor de adevăr ori are o fire superficială, ori este un animal politic.

Din istoria cruciadelor

2010-12-12T07:29:00.000-08:00

În 1098 şi 1099 armatele Primei Cruciade au pătruns, după două lungi, istovitoare şi dramatice asedii, pe porţile Antiochului, respectiv Ierusalimului, cuceriri care înfiinţează cele două state cruciate majore din Siro-Palestina, ale căror capitale vor fi chiar oraşele mai sus amintite. N-a trecut mult de la înfiinţarea şi consolidarea Principatului Antiochului şi Regatului Ierusalimului până ce liderii cruciaţi să înţeleagă că pentru ca aceste enclave creştine din oceanul de islamism să supravieţuiască, vor trebui să adopte rapid o politică de compromis cu necredincioşii.

Vor trebui să lege relaţii diplomatice cu ei, căci vor avea nevoie de armistiţii dacă războiul nu le este favorabil. Cum se aflau mereu în criză financiară, trebuiau să le permită caravanelor din hinterlandul controlat de musulmani să îşi aducă mărfurile în oraşele de coastă ale cruciaţilor, de unde porneau către Europa, proces care le genera porturilor un mare câştig. Portul Acra de unul singur, fiind cel mai bine situat de pe întreaga coastă a Levantului, ne spune un cronicar că aducea atât venit cât întregul regat al Angliei. Apoi mai erau şi considerentele sanitare şi medicinale, din pricina cărora cruciaţii trebuiau să accepte medicina musulmană, mult mai performantă în a combate maladiile locului, faţă de care medicina europeană în mare parte nu avea remedii. Fără de vestimentaţia uşoară şi răcoroasă tipică musulmanilor, creştinii nu ar fi rezistat cu tenul lor deschis în căldura caniculară. Şi apoi mai era standardul de viaţă oriental, mai înalt decât cel din Occident, care s-a insinuat în modul de viaţă al cuceritorilor din cauza slăbiciunii inerente omului. Căpeteniile cruciate s-au dedat grabnic opulenţei orientale, ridicându-şi palate pompoase, care contrastau ireal cu natura austeră a curţilor vestice. Ca să nu mai amintim de intermariaje, pe care le încurajau chiar liderii prin exemplu personal, între europeni şi toate rasele Levantului – de la arabi, turci şi kurzi la armeni, bizantini şi evrei – fapt care a condus la hibridizare.

Aşa că nu le-a fost mare mirarea noilor armate cruciate care ajungeau din Europa, mirare ce s-a transformat în indignare şi apoi în discordie, când au constatat viaţa confraţilor lor, coruptă de spiritul oriental cum era. Căci armatelor proaspăt sosite le fuseseră instilate de către cei ce predicau Cruciadele în Europa fervoare şi intoleranţă religioasă, tip de atitudine care le determină să năvălească peste necredincios şi să-i facă vlăstarul să piară de pe faţa pământului. Însă cruciaţii locului, stingheriţi cum erau de această atitudine care le ruina politica diplomată şi elastică, nu se puteau dispensa de ajutorul lor militar, de care statele cruciate aveau veşnic nevoie cruntă. Aşa că această contradicţie, căreia nu i se putea găsi rezolvare, a reprezentat unul din factorii principali care au dezagregat statele cruciate.

Proiecte inteligente

2010-12-08T22:09:00.001-08:00

După ce consum alcool universuri întregi se deschid către mine spre a fi exprimate. Da, acele lucruri care, lucid fiind, se dedau atât de zgârcit glasului meu, deşi el scrutează cu ardoare după ele în muţenie, doar ce am consumat un strop din licoarea conferitoare de senilitate şi mi se încadrează în cuvintele cele mai potrivite: cuprinderea le este universală şi adâncă, fluenţa-le absolută, oratorica sălbatică şi ritmul serpentin, iar memorabilitatea fondatoare de cult. E ca şi cum cele mai cumplite fiare ale pustiei ar veni lângă mine cu blândeţe şi mi-ar întinde capul ca să le mângâi.

În pofida acestei grandori, ebrietatea aduce cu sine faptul că vorbele ce le produci se evaporă cu uşurinţă din memorie. Ce de mari opere literare s-or fi pierdut prin beţie, deşi prin beţie au fost zămislite. De aceea îmi propun să mă îmbăt, dar nu oricum – voi lua cu mine un asistent, un prieten care va rămâne lucid pe toată durata beţiei mele, cu hârtie şi creion în mână, şi va înregistra tot ceea ce vorbesc. El va fi scribul meu, robul din umbră pe a cărui durere de oase se va clădi toată măreţia mea literară. Glumesc desigur, nu tratez pe nimeni ca rob. Însă proiectul meu se va sprijini pe acest om. Şi, indubitabil, pe o sticlă de băutură bună (că doar nu îmi tratez gâtlejul cu borhot).

Atât de mare e darul literar al beţiei, şi totuşi se ţin atâtea beţii ce nu fructifică acest dar, ci doar pe cel al veseliei.

Biruit-au gândul (partea I)

2010-12-05T09:11:00.000-08:00

Că mulţi oameni se simt confortabil cu ignoranţa şi superficialitatea lor nu este un fapt întru totul de neevitat. Există cu siguranţă oameni cărora viaţa le-a stabilit cu vrere de fier aceste trăsături, în alte cuvinte s-au născut aşa şi orice se va întampla vor muri aşa. Însă există şi oameni cărora li s-a închis drumul către sfera celor înalte la un moment dat. Acest moment este situat undeva în copilărie şi constă de fapt în atrofierea curiozităţii pe care mulţi copii o nutresc faţă de firea lucrurilor, atrofiere care se produce din cauză că adulţii din jur, în loc să-i încurajeze şi aţâţe curiozitatea copilului şi să i-o constrângă pe făgaşul ştiinţei şi culturii, i-o aplatizează prin aceea că-l fac să simtă că a cunoaşte nu este ceva ce ţi-ai dori în viaţă şi că nu îi hrănesc cu răspunsuri întrebările pe care în chip avid şi le pune. Dacă omul nu este îndreptat într-un anumit sens de la această vârstă, când personalitatea sa este încă în formare, mai târziu nu mai poate fi modelat fundamental. Şi am să explic de ce este esenţială curiozitatea unui individ axat pe ştiinţă şi cultură:

Ştiinţa şi cultura s-au născut datorită curiozităţii pe care omul o nutreşte faţă de firea lucrurilor. Este drept că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul ştiinţific au fost necesităţile de a supravieţui şi de a vieţui în confort şi că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul cultural au fost vanitatea regilor şi transformarea de către ei a posesiei artei în argument de superioritate faţă de regii care nu o posedă, însă singura condiţie fără de care nu se poate a ştiinţei şi culturii nu au fost aceste necesităţi pragmatice, ci curiozitatea.

Omului din perioada primitivă în care pâlpâia curiozitatea născătoare de ştiinţă şi cultură probabil că îi era mai greu decât celui din ziua de azi să îşi arate tendinţele de cunoaştere.
Semenii intelectualului primitiv – sau mai propriu spus, ai omului cu tendinţele intelectuale primitiv, ai intelectualoidului primitiv – erau mai şocaţi şi mai reticenţi vizavi de acest tip uman, deoarece pe atunci nu exista un precedent al intelectualului, nu exista în diviziunea socială a muncii, conturată în mod net, meseria de a cunoaşte. În plus, intelectualoidul primitiv reprezenta o mare deficienţă practică pentru semenii săi, întrucât îşi petrecea timpul studiind lucrurile care îl înconjurau, deşi ceilalţi îl îndemnau să participe probabil la vânătoare, cules, construcţii sau ce alte activităţi esenţiale supravieţuirii mai prestau, cu o mult mai mare urgenţă decât îndeamnă oamenii din ziua de azi, care se pot lipsi fără probleme de un braţ de muncă.

Însă pentru ca el să îşi păstreze până la maturitate această curiozitate, si pentru a o pune în slujba invenţiilor elementare, care au realizat prima treaptă a scoaterii omenirii din primitivism, trebuia să dispună de o curiozitate neobişnuit de înflăcărată şi de rezistentă, şi, prin asta, foarte rară. Un om de ştiinţă sau cultură care nu a manifestat constant de-a lungul vieţii sale curiozitate şi o mare poftă de certitudini, ci pentru care ştiinţa şi cultura sunt doar o meserie, este faţă de cel care a manifestat aceste lucruri şi pentru care ştiinţa şi cultura sunt un scop în sine, de o cunoaştere artificială, nu poate da invenţii revoluţionare, este o imitaţie, la fel cum arta este vizavi de natură - o pojghiţă fără adâncimi. Cauzele acestui fapt sunt destul de simple:

Între un om care toată viaţa sa a încercat să înţeleagă şi să cunoască şi unul care a încercat să facă acestea doar în perioadele de şcoală şi de muncă e limpede că primul a investit mai mult timp în înţelegere şi cunoaştere.. Şi, considerând că au acelaşi potenţial intelectual, cel ce a investit mai mult timp e cel ce a acumulat mai multă informaţie şi a organizat-o mai bine în mintea sa, prin urmare cunoaşte şi înţelege mai bine, are o minte mai completă, o exprimare mai capabilă, o viziune asupra lumii mai apropiată de realitate. Deci este un om de ştiinţă sau cultură mai valoros.

Iată deci de ce pentru ca un om să ajungă un intelectual veritabil, trebuie să nu i se întrerupă tendinţele de intelectualitate pe care le manifestă în copilărie. Uneori – şi situaţia aceasta este regina tuturor ironiilor – chiar şcoala este cea care suprimă tendinţele intelectuale ale copilului şi îl deturnează de pe calea cunoaşterii. Există în cele mai înalte foruri de învăţământ profesori cărora le adresezi acele întrebări care scormonesc chiar problemele esenţiale ale domeniului lor, iar ei se uită la tine de parcă le-ai fi insultat ce au mai sfânt. Orice profesor este, prin legea deontologică a meseriei sale, obligat - şi ţin să subliniez cuvântul acesta – obligat să accepte iniţiativa de dialog a elevului său şi să îi încurajeze pe ceilalţi elevi să participe la acest dialog şi să aibă şi ei în viitor iniţiative de acest fel. Orice profesor care nu respectă acest principiu este un neavenit, un incompetent, calificat să fie numai paznic de condici.

Însă oricât ar fi de mare puhoiul de asemenea porci care şi-au înfipt ghearele în sistemul de învăţământ şi nu îl lasă să respire, vina principală pentru îndobitocirea omului ajuns adult nu îi aparţine şcolii, ci părinţilor acelui om. Părinţii se află în contact cu pruncul lor atunci când personalitatea lui este cel mai maleabilă şi ei, din cauza irascibilităţii lor, din cauza stresului lor datorat greutăţilor vieţii, poate şi din cauza firii lor superficiale, nu au grijă să îi răspundă la curiozităţi sau să îi pună un atlas în mână. Şi aşa se coace pruncul nostru într-un tânăr plăvan, pe care părinţii lui vor avea pretenţia să-l dea la o facultate, ba chiar să ajungă într-o bună zi profesor, doctor în ştiinţă, dirigiuitor al unor alte tinere generaţii. Iar pretenţia aceasta este o mare neruşinare din partea lor, din moment ce ei nu i-au pavat prin educaţie poteca pe care să păşească către facultate, iar unei facultăţi nu îi este de niciun folos un dezaxat fără cultură. Şi totuşi iată şleahta de mălai-mare care populează facultăţile - iat-o şi dar-ar dracu’ în sămânţa ei.

Maximă

2010-12-01T12:05:00.000-08:00

Orice om care nu caută certitudini este impotent intelectual.

Marea căutare

2010-11-20T14:06:00.000-08:00

Pentru ca un om să fie pe de-a-ntregul în viaţă nu este suficient ca trupul său să fie viu. Un om viu este cel a cărui parte lăuntrică este de asemenea vie. Care este trăsătura definitorie a vieţii? Să caute să se susţină pe sine însăşi. Deci un organism e viu dacă se află într-o continuă căutare a hrănii care îl susţine. Înseamnă că spiritul unui om este viu doar dacă întreprinde în mod continuu o încercare asiduă şi evidentă de a-şi procura o hrană proprie, fără de care este supus agoniei, întru totul ca trupul privat de apă şi mâncare sau de căldură, care se răscoleşte în chinuri până când moare sau primeşte ceea ce porunceşte. Un om care nu caută nimic pe lângă cele trebuincioase trupului sau pe lângă mijloace de a-şi procura cele trebuincioase trupului, cu aceeaşi recurenţă, urgenţă şi ardoare cu care le caută pe acestea, este mort, este în adevăratul sens al cuvântului mort.

Blestemul sortit spiritului viu este că oricât ar fi de lipsit de hrana pe care atât de imperios o cere nu există o limită automată care să îi provoace moartea, care să îl salveze de agonie, ci doar moartea funcţiilor anatomice, care este independentă de nevoile spirituale, este cea care îl poate salva. Un om viu care nu obţine obiectul căutării sale este ca un animal pe care zeii, pentru cinica lor distracţie, l-au făcut imun la moartea prin sete şi este condamnat să hălăduiască decenii întregi prin deşertul arzător fără pic de apă.

Altă cugetare

2010-11-13T09:36:00.000-08:00

Dacă există bine şi rău se supun următoarei legi: este suficient ca omul să săvârşească o singură faptă eminamente rea pentru a fi rău, însă oricâte fapte eminamente bune ar săvârşi nu se poate absolvi de răutatea pe care a comis-o.

Cugetare

2010-10-26T08:03:00.000-07:00

Când membrii unui grup încearcă din solidaritate să se apere într-o polemică unul pe celălalt pornind de la o idee falsă nu fac altceva decât să se întreacă în prostie.

Despre limbaj

2010-10-16T06:36:00.000-07:00

Ceea ce îl face de râs pe un om care se pretinde intelectual este folosirea limbajului celui mai specializat şi ermetic pentru exprimarea unei idei. Limbajul de specialitate este o unealtă pentru mascarea impotenţei intelectuale. Un intelectual mediocru suferea de un complex de inferioritate atunci când nu pricepea limbajul de specialitate, adică atunci când încă nu stăpânea canonul, şi s-a străduit cu toate forţele să scape de această insuficienţă pentru ca a începe la rândul lui să folosească limbajul „superior”, încercând parcă cu ferocitate să îi înfunde pe cei care sunt novici, cum odinioară era şi el. Deci un intelectual mediocru este din punct de vedere al limbajului ca un câine care muşcă mâna care l-a hrănit, sau, chiar mai bine spus, un amforit. Amforiţii, sau substanţele cu caracter amfoter, sunt, în chimie, substanţe care în prezenţa unui acid se comportă precum o bază, iar în prezenţa unei baze precum un acid. Aşa şi intelectualul mediocru: lup cu mieii şi miel cu lupii - odată ce a acumulat termeni şi expresii de o savanterie zdrobitoare şi a înţeles ce înseamnă, le foloseşte cu o trufie nejustificată, deşi reuşeşte foarte bine să facă ca această trufie să nu fie ostentativă, în faţa celor care încă se chinuiesc să ajungă la nivelul său lingvistic.

Un intelectual adevărat nu recurge la asemenea metode pentru a-şi demonstra superioritatea. El înţelege că este mai practic să folosească limbajul de specialitate, deoarece ocupă mai puţin spaţiu pe hârtie şi riscă mai puţin ca spusele sale să comporte vreun echivoc, însă pentru cititor o lectură antrenantă, aşa cum o face limbajul comun să fie, pare extrem de facil de parcurs, ceea ce elimină inconvenienţa spaţiului, iar lipsa de stricteţe conferă de asemenea lecturii senzaţia de viteză. Un intelectual adevărat mai are grijă să nu cadă în extrema cealaltă: exprimarea simplistă şi trivială. Acest tip de exprimare este însemnul derbedeului-filozof, individ care trăieşte cu impresia că marile adevăruri ale vieţii pot fi reduse la 3 cuvinte comune. Greşeala pe care o face este confundarea simplităţii cu simplismul.

În timp ce simplitatea reprezintă eliminarea părţilor superflu ale unui lucru, simplismul constă în a elimina şi din părţile esenţiale, deci e o trunchiere denaturatoare. Derbedeul-filozof nu are simţul care să îi spună ce este esenţial şi ce nu, deci atunci când se va exprima, va pierde legături importante dintre ideea amorfă din mintea sa şi maniera în care vrea să o exprime. William Shakespeare a fost un expert în simplitatea exprimării, în a duce exprimarea fix pe graniţa dintre simplitate şi simplism.

„Upon his royal face there is no note how dread an army hath enrounded him.”

„O, reason not the need!”

„I’ll fight till from my bones my flesh be hacked!”

Veţi spune totuşi că scriitura lui Shakespeare abundă în înflorituri neesenţiale. Dar Shakespeare îşi propune numai în anumite părţi ale operei sale să producă pasaje de o mare simplitate a cuvântării, dar de o la fel de mare concentraţie a conţinutului. Şi în ciuda faptului că sunt net întrecute numeric de pasajele neesenţiale, meritele îi revin autorului la fel de mult cum i-ar fi revenit dacă nu ar fi avut niciun pasaj neesenţial. Nici nu ar fi în stare să alcătuiască opera numai din asemenea pasaje, care sporesc atât de tare intensitatea trăirii literare, întrucât inspiraţia unui scriitor este secată mai tare de un moment care îl antrenează pe cititor decât de unul care nu o face. Deci arta lui Shakespeare, şi a marilor poeţi în genere, constă în concizie, de fapt în a forţa şi trece de limita convenţională a conciziei, căci dacă s-ar opri la această limită nu ar fi mai valoroasă decât discursurile academicienilor anemici care folosesc concizia din economie. Nu ştiu însă dacă numai această concizie intensă procură frumuseţea pe care o dă poezia, sau dacă concizia intensă coroborează cu frumuseţea pentru a da poezia.

Cititorilor mei

2010-09-20T03:06:00.000-07:00

De fiecare dată când scriu simt o mare oprelişte: gândul că cei care citesc interpretează textul meu şi deraiază de la conţinutul său real, ajustându-l aşa încât suferinţele să le fie alinate şi doleanţele satisfăcute. Nu vreau ca aceia care mă citesc să extragă de ici-colo câte un cuvânt care le surâde, din altă parte câte un pasaj care să le readucă în minte o îndepărtată amintire plăcută, reducându-mi astfel rândurile la câteva impresii. Nu vreau ca scriitura mea să fie vreun azil de mângâiere pentru minţi timide şi oloage. Nu vreau ca rândurile mele, în care mă preocup de probleme ca de oricare alt lucru de pe lume, să fie apreciate de oameni care se preocupă de ele doar pentru că i-au afectat direct. Dacă nu există umbră de om – şi zic umbră de om pentru că nu-mi vine să atribui nobila titulatură de om cuiva ţinut atât de strâns în carceră de nişte tablouri deşarte - pe lumea aceasta pentru care lectura să fie altceva decât o halucinaţie hedonistică, atunci aş putea la fel de bine să-mi curm orice iniţiativă de a-mi împărtăşi scrierile.

Părelnicia vine cu precădere dinspre Est

2010-09-13T09:58:00.000-07:00

“Lumea este un vis” – teribil de periculoasă este puterea de seducţie filozofică pe care o are asupra minţii această vorbă de duh, atât de puternică încât oamenii adeseori o acceptă şi o rostesc, fără să îi judece valoarea de adevăr, deoarece este o culme a grandilocvenţei accesibilă oricui. Toate vorbele de duh care reduc viaţa sau lumea la un singur concept sunt maximumuri de grandilocvenţă, fie că au fond sau nu, însă aceasta născută în sânul Asiei, amanta părelniciei, pare să le întreacă pe toate. Este însă o afirmaţie greşită, deoarece se autocontrazice:

Dacă lumea reprezentării mele, adică cea pe care o concep eu prin intermediul simţurilor, este o simplă iluzie, un vis, ceva care nu există în chip concret, pesemne că trebuie să cercetăm următoarea problemă: se prea poate ca visul să fie lipsit de suport real, însă cel care îl visează, nu este el ceva cât se poate de real? Şi cum orice vis este reconstituirea unor experienţe anterioare pe care visătorul le-a avut, poate fi negat faptul că acele experienţe sunt reale? Ba chiar mai mult, ne întrebăm dacă se poate visa – oricât de fantasmagoric ar fi visul – fără ca visătorul să trăiască într-un mediu fizic, că doar când visează doarme şi mai face şi alte acţiuni foarte concrete (ba până şi a visa este o acţiune concretă!).

Aşadar, dacă se admite o lume a visului, se admite şi o lume a treziei, al cărei caracter nu mai poate fi pur aparent. Iar asta conduce la un adevăr morbid: dacă viaţa înseamnă visarea unui vis fără de substanţă, doar atunci când vom muri vom începe să simţim lumea treziei, adică vom începe să trăim în Realitate (dacă nu cumva acesta este un paradox, căci în moarte nu simţim, şi mai ales nu trăim). Cel mai important este însă că între lumea visului şi lumea treziei există o punte – fenomenul vieţii – iar oricare două lumi care sunt conectate în orice manieră sunt de fapt una şi aceeaşi. Iată deci cum lumea reprezentării noastre, iluzorie cum este, face parte dintr-o lume reală, motiv pentru care ea însăşi este reală.

De-abia acum, după ce am infirmat această maximă budistă, am să încerc să demonstrez cum tocmai continentul asiatic i-a dat naştere şi cum de îl caracterizează atât de bine. Dacă aş fi elaborat această teorie înainte de a infirma maxima, m-aţi fi putut suspecta de bulverism. Bulverismul este o greşeală logică prin care se încearcă, în loc de a demonstra de ce o afirmaţie este adevărată sau nu, arătarea felului în care a ajuns la ea cel care a emis-o.

Aşadar, Asia, cu precădere cea de Sud-Est, este o mare fabrică de viaţă. Nu vorbesc numai de junglele ei luxuriante, care foşgăie de tot soiul de vietăţi, ci de comunităţile ei umane, care au fost dintotdeauna cele mai populate de pe glob. Din cauza acestui prisos de oameni, societăţile asiatice au desconsiderat mereu viaţa umană şi individualitatea şi în acele părţi ale civilizaţiei drepturile omului au fost în întârziere faţă de Europa. Liderii asiatici şi-au permis mai abitir să conducă sângeros, să pretindă de la supuşii lor un abandon de sine total, să impună o disciplină colectivă severă sau să alcătuiască colosale maşinării umane în vederea unor iniţiative deopotrivă colosale şi complexe. Pentru asiatic lupta individului împotriva sistemului este mult mai deplasată de realitate decât este pentru european. Datorită acestei neînsemnătăţi a omului, a fragilităţii sale pronunţate, Asia a dat naştere sentimentului că viaţa este ceva atât de sensibil şi efemer, ca şi un vis, ca o perdea de ceaţă, ca un renghi jucat simţurilor.

Interpretare mitologica

2010-09-08T04:50:00.000-07:00

Asamăn condiţia geniului cu cea a regelui Midas. Midas, cinstit de zei cu darul de a transforma tot ce atinge în aur, se vede prizonierul propriului său dar, căci după ce a acumulat averi inestimabile prin atingerea sa miraculoasă, nu doreşte decât să se bucure din nou de atingerea unor lucruri pe care nu le doreşte preschimbate. Dinţii i se zdrobesc în bucatele de nemestecat. Mâinile îi pălesc pe mătăsurile care nu mai flutură în vânt. Buzele i se înfioară pe buze de metal.

Aşa şi geniul, realizează fiecare sarcină pe care o întreprinde în trecerea sa prin viaţă într-un chip care îl distinge net de ceilalţi, într-un chip care este rezultatul unei meditaţii fervente şi reuşite care îşi duce rădăcinile până în pruncia sa, într-un chip care conferă acelei sarcini, oricât ar fi ea de neînsemnată, o aură de monument. Şi totuşi există gesturi pe care ar vrea să le facă, care poartă în ele toată sensibilitatea şi profunzimea vieţii, care pur şi simplu nu suferă o înălţare, ci vor cea mai simplă şi umană interpretare cu putinţă. Atunci – blesteme! – puterea alchimică cu care atingerea sa a fost înzestrată, care face orişicare ritm colţuros să răsune a tril şi orişicare înşiruire de cuvinte să deznămolească cugetele, invadează şi corupe aceste regiuni ale vieţii care tânjesc după o purtare modestă, care vomită orice cununi şi flamuri cu care sunt împodobite.

A-i cunoaşte pe ceilalţi

2010-09-01T09:40:00.000-07:00

Una din tendinţele instinctuale ale omului este aceea de a considera sursa nemulţumirii sale faţă de alţii ca fiind trăsături peiorative ale lor care sunt mai la îndemână percepţiei sale. Spre exemplu, omul are tendinţa de a-l acuza că este gras pe alt om care îi este antipatic. Astfel, în loc să cerceteze adevărata cauză a discrepanţei, îşi răsfrânge frustrarea asupra unei laturi de natură fiziologică, care este mult mai aparentă. O confuzie de acest tip dovedeşte imaturitate, şi este mult mai comună la copii decât oriunde altundeva. Copiii se pot alia împotriva celui care are părinţi mult mai bogaţi, sau dimpotrivă, celui care îi are săraci, sau împotriva celui care e gras sau care poartă ochelari, nu pentru că acestea ar fi motivele de apartenenţă la grup, ci le percep ca atare datorită veleităţilor lor nule de psiholog.

Pe măsură ce omul avansează în vârstă, nu mai face confuzii în care amestecă psihologicul cu fiziologicul, ci începe să confunde esenţa psihologică care îl deranjează cu alte laturi psihologice. Dacă ne imaginăm fiinţa umană ca pe o ceapă, primele folii care o învelesc sunt trupul omului, accesibile până şi percepţiei rudimentare, foliile intermediare sunt trăsături psihologice mai uşor sau mai greu de luat drept esenţa, iar miezul cepei, acea tulpină verde, este esenţa omului, principiul prim, care determină compatibilităţile sale cu alţi indivizi. Progresul intelectual al omului este indicat de cât de puţine sunt gesturile şi obiceiurile aparente în care se îmbracă esenţa pe care le clasifică eronat ca fiind esenţiale, şi deci de cât de aproape se află de sâmburele personal al celuilalt.

Cercare de voroavă asupra omului

2010-08-16T10:01:00.000-07:00

Văd în jurul meu oameni care sunt afectaţi de urâţenia acestei lumi, dar a căror personalitate este prea timidă şi oloagă pentru a ridica pretenţia unei schimbări. Şi mai văd în juru-mi oameni care, în ciuda faptului că au o alcătuire lăuntrică de învingători, nu fac niciun pas spre a schimba lumea, deoarece sunt insensibili la vitregia ei şi sufletul lor nu are nicio năzuinţă către bine şi frumos. Ceea ce necesită omenirea şi îi lipseşte este un om care să aibă şi mânia arhanghelului şi sfinţenia căilor sale. Are nevoie de un om cu vocaţie de vânător de fiare. Desigur că există oameni cu intenţii nobile care se şi strofoacă în numele idealurilor lor. Dar niciunul nu are acel patos justiţiar autentic, acea fibră interioară la manifestarea căreia oamenii josnici să se retragă cu spaimă în văgăunile din care au venit. Ba mai mult, toţi găsesc scuza că este civilizat doar să îi dojeneşti politicos şi diplomatic pe şerpi. Ceea ce este greşit – şerpilor trebuie să li se zdrobească capul cu pietre; a fi civilizat presupune datoria de a lovi energic în inima barbariei. Toţi oamenii cu intenţii nobile pe care îi văd sunt nişte impotenţi care îşi şi încropesc scuze necinstite pentru impotenţa lor.

Despre ironie, partea a II-a

2010-08-15T02:37:00.000-07:00

Aflaţi că nicio afirmaţie nu este în sinea ei ironică. Doi oameni pot să-i zică cuiva: „Poezia ta este frumoasă”, şi deşi spusa unuia este un compliment sincer, iar a celuilalt o înţepătură ironică, rezultatul intelectual este acelaşi. Aşadar, este nevoie de cunoaşterea intenţiei subiectului pentru a judeca dacă o afirmaţie este ironică sau nu. Or, dacă folosirea ironiei atrage cu sine o necesitate personală, putem spune că leagă în mod inextricabil afirmaţia de subiectul care a produs-o, şi prin aceasta subiectivizează dialogul. De aceea ironia nu trebuie folosită într-un mediu academic, şi mai ales, într-o discuţie cu pretenţii de dialog nu trebuie să se cerceteze niciodată caracterul ironic al unei afirmaţii, ci toate afirmaţiile trebuiesc luate ca atare. O afirmaţie care eşuează în a livra gândurile celui care a produs-o când el nu se află de faţă ca să o sprijine este infirmă.

Mai aflaţi că ironia este o formă de violenţă. A susţine că ironia este un bun instrument pedagogic e totuna cu a susţine că bătaia este o bună metodă de a creşte un copil. Ceea ce e fals, deoarece numai un om slab recurge la violenţă pentru a-şi impune punctul de vedere în faţa cuiva care nu s-a dovedit nereceptiv la învăţătură raţională. Amânarea violenţei şi folosirea ei în chip de ultimă, disperată soluţie exersează voinţa şi capacitatea de a convinge în mod raţional. Oricui nu are aceste calităţi, oricât ar fi el de mare în lume şi de temut de oameni, autoritatea îi va atârna tot timpul de un fir. După cum l-am auzit odată pe un profesor spunând, este un rege slab cel care are nevoie să-şi pună coroana şi sceptrul pentru a conduce. Aşadar, şi un profesor, dacă nu poate să modeleze mintea elevului prin pură explicaţie logică, ci trebuie să recurgă la ironie şi la alte maliţiozităţi – ca să nu mai vorbim de a recurge la ameninţări – este un incompetent. Diferenţa dintre ironie şi o retorică logică şi fără ocolişuri este aceeaşi ca între a dresa şi a învăţa.

Un alt motiv pentru care ironia este bicisnică într-un mediu pedagogic este faptul că e o formă de minciună – presupune falsificarea adevărului, chiar dacă nu o face în scopul de a manipula, ci în scopul de răcorire a propriului dispreţ.

Despre ironie, partea I

Un citat din mine însumi

2010-08-12T11:46:00.000-07:00

E straniu, e una din marile ironii ale naturii umane, că pe măsură ce creşte numărul de oameni al unei întruniri, creşte si cât de singur este fiecare.

Cugetare

2010-08-11T10:31:00.001-07:00

Să rostească acele cuvinte care surprind în chip perfect şi descătuşător simţirile cele mai adânci, croiala suprem de intimă a unui anumit om, dar acelui om să nu îi fie suscitat interesul, să nu se distingă înaintea lui de alte cuvinte prin nimic – această teamă este printre cele mai mari care îl pot încerca pe un poet.

Ocazionala vrajbă dintre Trup şi Spirit

2010-08-10T11:35:00.000-07:00

Trupul şi Spiritul sunt cele două forţe din cadrul fiinţei umane care se combat pentru a guverna deciziile ei. Trupul este forţa al cărei principiu este supravieţuirea şi bunăstarea materială cu orice cost. Principiul Spiritului este acţionarea în virtutea propriilor convingeri. Nu tot timpul însă Spiritul tinde să sancţioneze vrerea Trupului, întrucât convingerile unui om pot să favorizeze supravieţuirea şi propăşirea materială lipsite de scrupule. De aceea am şi numit antiteza Trup-Spirit ocazională.

Atunci când trupul uman este supus unor plăceri sau dureri extreme, viziunea asupra lumii a omului este alterată şi transformată în convingeri care privesc lumea şi viaţa ca fiind paradisiace, respectiv diabolice şi infernale. Această distorsiune ideologică este cea mai puternică acţiune de subiectivizare a opiniilor omului. Influenţele trupeşti sunt cele mai în măsură să îl facă pe un om să-şi piardă simţul realităţii.

Însă voia Trupului mai comportă o distorsiune ideologică: atunci când omul este supus unei plăceri sau dureri extreme asupra cărora nu are nicio autoritate, el îşi abandonează viziunea asupra lumii şi adoptă una care ar putea duce la continuarea lor (atunci când e vorba de plăceri), respectiv la încetare. Deci omul, atunci când simte o mare plăcere sau durere, ia drept adevărată orice idee faţă de care sursa senzaţiei fizice are adeziune.

De pildă: Inchiziţia torturează un om perfect valid din punct de vedere religios pe motiv că e păcătos şi eretic. Omului, sub înfiorătoarele cazne, îi va fi smulsă nu numai pe exterior confesiunea conformă cu opinia inchizitorilor, ci şi în sinea lui, în speranţa că inchizitorii îi vor opri chinul.

Deşertăciunea spirituală a unui om nu se măsoară numai în slăbiciunea de moment de a accepta ca adevărat ceva fals pentru a fi scutit de suferinţă, ci şi, şi mai ales, în înlocuirea definitivă, pentru restul vieţii sale, a adevărului cu falsul impus de către torţionari.

Ca să dau un exemplu şi în sprijinul afirmaţiei de mai sus: infamul regim comunist din România, atunci când a iniţiat exterminarea celor care se împotriveau regimului, i-a împărţit în două categorii: reeducabili şi nereeducabili. Cei nereeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere. Cei reeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere şi pentru a putea fi folosiţi ca noi politruci. În categoria celor nereeducabili a intrat elita politică şi intelectuală a perioadei interbelice, formată din indivizi ale căror convingeri veneau dinăuntrul lor, nu le-au fost impuse dogmatic. Reeducabilii erau în mare parte oameni îndoctrinaţi cu ideologia vechiului regim (spre ex. foşti legionari), cărora noul regim le putea modifica credinţele cu uşurinţa cu care apeşi un buton. Marile figuri interbelice care au cedat, deşi sub imperiul imediat al suferinţei fizice au fost labile, după ce au scăpat marile au revenit în sinea lor, şi unii dintre ei şi în manifestarea exterioară, la credinţele lor. De aceea regimul comunist nu îi putea aservi scopurilor lui mârşave – ştia că nu va reuşi niciodată să le şteargă credinţele cu adevărat.

„În general, trupul este acela care biruieşte, care acaparează întreaga viaţă, care îşi asumă toată importanţa şi evoluează într-un mod respingător. Un om bolnav este numai trup, iată ce-i lipsit de omenie şi umilitor – iar în majoritatea cazurilor nu preţuieşte aproape cu nimic mai mult decât un cadavru...”

[Thomas Mann - "Muntele vrăjit" - pag. 158-159, vol. I, Ed. Pentru literatură (Biblioteca pentru toţi), 1969]

Labilitate intelectuală

2010-08-09T10:19:00.000-07:00

"Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare."

Unul din criteriile de exigenţă intelectuală pe care oamenii şi-l impun în mod natural este alcătuirea propriei viziuni asupra realităţii astfel încât să îşi poată gestiona în orice situaţie acţiunile conform cu această viziune. Adică atunci când un om consideră o afirmaţie ca fiiind adevărată, se va baza pe faptul că e adevărată în orice judecată pe care o va face. Şi având în vedere această idee constatăm că pentru mulţi oameni principiile de viaţă sunt considerate de către ei adevărate doar în momente ale vieţii care nu comportă probleme de judecată serioasă. În puţinele momente care comportă astfel de probleme, cum ar fi momentele de viaţă şi de moarte, aceşti oameni renunţă brutal la principiile lor şi adoptă realitatea aşa cum este ea.

Se constată atunci că pentru ei principiile de viaţă sunt supuse rigorii intelectuale doar cu jumătate de măsură şi că sunt pentru ei doar nişte capricii filozofice, un placet experiri*, sau nici măcar atât, ci doar nişte realităţi iluzorii menite să îi facă să se simtă bine. Şi voi da două exemple în sprijinul ideilor postulate mai sus, ambele gravitând în jurul infamului „adevărul/realitatea este subiectiv(ă)/relativ(ă)”:

1. Izbucneşte o pandemie de o boală necunoscută şi mortală. Cei care vor dori să se vaccineze, şi vor fi mulţi, nu vor dori sub nicio formă ca formula vaccinului să fie supusă erorii – vor înţelege perfect că unele formule sunt corecte, iar altele greşite, şi că unii oameni de ştiinţă au dreptate, în timp ce alţii nu. Deci nu vor accepta ca polemica savanţilor în legătură cu antidotul să fie guvernată după ideea că „adevărul e subiectiv/relativ”, deşi în orice polemică al cărei rezultat nu avea importanţă vitală pe care au avut-o în viaţa lor s-au ghidat după această idee. Astfel se vădeşte foarte bine labilitatea şi lipsa de statornicie ale principiilor acestui tip de oameni.

2. Un preşedinte şi următorii zece oameni din stat ca putere după el, intră timp de 10 zile în inconştienţă. Deci timp de 10 zile elita politică a statului nu face altceva decât să zacă inconştientă. Pentru ei cele 10 zile au trecut ca o fracţiune de secundă. În aceste zile însă, ţara a avut de suferit datorită absenţei celor mai importanţi oameni ai ei; adică legi trebuiau să fie date în vigoare, dezbateri să fie avute în şedinţe, călătorii diplomatice să fie întreprinse – toate acţiunile de cârmuire fără de care un stat ajunge în pragul colapsului, sau chiar îl trece. Şi ce vină li se va putea imputa acestor oameni, atâta timp cât realitatea şi deci timpul fiind subiective, vor avea scuza că nu au simţit trecerea timpului şi că, prin urmare, nu a existat niciun timp în care au stat fără să facă nimic? Însă cei care îi vor trage la răspundere şi le vor boicota inactivitatea, printre care şi cetăţeni de rând, nu vor accepta acest argument ieftin şi scandalos, pe care totuşi ei înşişi l-au folosit de fiecare dată în trecut când nu exista vreo înrâurire fundamentală asupra vieţii lor.

Iată deci uşurinţa cu care oameni îşi asumă acum un adevăr, iar apoi unul opus, după cum le şade mai bine; fapt care explică în bună măsură maxima lui Pascal.

*plăcere de a experimenta

Maximă

2010-08-08T11:55:00.000-07:00

Oricine care şi-a coborât standardul uman pentru a-l accepta pe alt om şi nu se simte tot singur în prezenţa lui este un om superficial.

Despre paradox

2010-08-07T08:52:00.000-07:00

Paradoxul este situaţia în care două însuşiri care se exclud reciproc caracterizează acelaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: Ion este mai înalt şi mai scund decât stâlpul de lânga el. Fapt evident imposibil. Din acest motiv în natură nu există paradoxuri. Ceea ce oamenii înţeleg prin paradoxuri sunt de fapt situaţii ironice. O situaţie ironică este una în care o însuşire care tinde să excludă alte însuşiri se găseşte împreună cu una din acestea în cadrul aceluiaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: problema cunoscută în fizică sub numele de ‚paradoxul lui Fermi’.

‚Paradoxul lui Fermi’ este etichetat drept paradox în mod eronat. Să vedem în ce constă el: Enrico Fermi a exclamat odată, în timp ce era la masă cu alţi fizicieni de la proiectul Manhattan: „Where is everybody?!”. Prin „everybody” se referea la alte forme de viaţă inteligentă din Univers în afară de cea umană, care încă nu au intrat în contact cu omenirea. Universul fiind mare, mare trebuie să fie şi numărul de civilizaţii apărute în el, şi totuşi niciuna nu ne-a contactat. De aici provenea stupefacţia lui Fermi.

Însă ceea ce s-a înţeles greşit este că faptul că Universul este mare nu presupune cu necesitate faptul de a exista viaţă în el. Mărimea sa este un factor favorabil acestui lucru, deci însuşirea sa de a fi mare tinde să implice însuşirea că în el există multă viaţă sau să o excludă pe cea că în el există puţină viaţă sau deloc. Repet: tinde. Cum însuşirea sa de a avea multă viaţă tinde să o implice pe cea că civilizaţia noastră a fost contactată de o alta, însuşirea Universului de a fi mare tinde să o implice pe cea ca noi să fi fost contactaţi de o altă civilizaţie. Dar nu în mod neapărat. De aceea, situaţia imaginată de Fermi nu este un paradox, ci o situaţie ironică.

Manifestări ale diletanţei

2010-08-06T05:01:00.000-07:00

"What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?"

Pe un meleag pierdut printre ani şi fără de nume trăia un om care vroia să deprindă meşteşugul trasului cu arcul. Îşi punea mereu ţinta aproape de sine şi nici că era dată în care să rateze. Pe acele pământuri oamenii nu se preocupau cu săgetatul, aşa că nu era nimeni în stare să discearnă un săgetător bun de unul care nu e, motiv pentru care arcaşul-învăţăcel dobândi faimă în legătură cu aparenta sa iscusinţă. Regele râvnind într-o zi a se ospăta cu carne de mistreţ şi auzind de faima omului nostru, îl angajă să meargă în pădure şi să-i vâneze un exemplar din acest animal. Şi multe au fost drumurile arcaşului în pădure şi zadarnice încercările sale, căci nu avea în fapt nicio îndemânare cu arcul. Regele îşi pierdu răbdarea şi îl dezlegă de sarcina sa.

Învăţătura în vederea căreia am alcătuit această pildă cu parfum medieval este următoarea: un om dobândeşte iscusinţă în săvârşirea unei îndeletniciri numai dacă îşi stabileşte un ţel cât mai greu de atins, chiar dacă nu va reuşi niciodată să-l atingă; însă dacă va viza un ţel foarte la îndemână, chiar dacă îi vor fi încununate cu succes toate încercările, progresul său va fi nul. De aceea unul din argumentele cele mai neprofesionale şi neserioase pe care le poate născoci cineva pentru a-şi pardona slaba performanţă este „nimeni/nimic nu e perfect” sau „în realitate nu iese 100% ca în ideal”.

„Aceste mărfuri fade, uşurele” ale fiecărei bresle nu înţeleg că nu reuşita absolută te face mai proficient, ci cazna de care suferi încercând să ai aceste reuşite mereu. Există mai multe motive pentru care oamenii vin cu această scuză:

1.Frica patologică de absolut
De această afecţiune suferă fabulos de mare parte din populaţia Terrei. Oamenilor le e frică să fie altceva decât o umbră a formei ideale. Poate pentru că forma ideală le pare un privilegiu al zeilor, şi că încercând să o încarneze comit un hybris (act de trufie la adresa cerului) sau pentru că zeiasca condiţie le dă un sentiment de inumană răceală şi nemurire. Nu ştiu exact de ce, însă în mod cert oamenii fug de absolut ca de dracu’.

2. Eschivarea de critică
Oamenii cu dorinţa de a se menţine cu orice preţ la putere conştientizează că faptul de a fi pătaţi cu o greşeală le periclitează autoritatea, deci încearcă să minimizeze însemnătatea greşelii.

3. Pura prostie
Alţii pur şi simplu sunt proşti şi din cauza acestui fapt cugetă lucruri false.

4. Falsa profunzime
Există oameni pe această lume care nu sunt deloc în stare să aducă o contribuţie valoroasă la un dialog. Motiv pentru care încearcă să umple dialogul cu panseuri. Un panseu este o cugetare care are un aer grandios, dar în fapt nu comunică nimic. Scuzele pe care le-am numit mai sus sunt şi panseuri. Adică au pretenţia de a spune ceva foarte cuprinzător legat de rasa umană, care de fapt e o platitudine.

Frecvenţa cu care aceste scuze se ivesc în societate îţi macină urechile şi îţi pisează creierul. Derivă din ele altă scuză detestabilă: „a greşi este omenesc”. Ei, na! Şi a ucide din plăcere este omenesc, ba chiar exclusiv omenesc, întrucât oamenii se disting de fiare prin capacitatea de a săvârşi fapte pentru ele însele. Şi totuşi cei care au turuit toată viaţa că e în regulă să greşeşti pentru că este uman nu cred că o să zică aşijderea despre uciderea pentru sine atunci când un psihopat o să le molesteze şi hăcuiască fiica de 12 ani. Adevăruri subiective...