Genialitate şi nobleţe

Nu există geniu lipsit de nobleţe; un porc nu poate fi un geniu.

Haideţi să construim o metaforă. Ni-l închipuim pe creator ca fiind o scoică pe fundul oceanului. Înghite un fir de nisip, se îmbolnăveşte şi plăsmuieşte o perlă. Scoica în sinea ei este un fantastic şi fragil laborator, dar pentru a reuşi să funcţioneze printre jeturi de sulf şi şuvoaie de magmă, printre dihăniile gelatinoase pe care lumina soarelui, filtrată de atâta apă, nu le-a mângâiat niciodată şi care par zămislirile unui Dumnezeu sucit şi sinistru, trebuie să fie un sistem izolat, iar în acest sens îi este indispensabilă carapacea. Acest înveliş protector este nobleţea. Nobleţea îi dă unui om disponibilitatea de a lua asupra sa acele greutăţi care sunt inerente atât actului de a deveni un geniu, cât şi celui de a înfăptui opere geniale. În nenumărate rânduri genialitatea reclamă un serios abandon de sine: în suportarea caznei creaţiei, în opunerea faţă de vulgaritatea lumii, care caută să facă rău oricui aspiră, în convingerea sinelui, deseori nesigur şi îndărătnic, că această cale poate fi şi trebuie urmată. Fără de aceste necesităţi aparatul interior care se ocupă cu naşterea frumosului scade, se ofileşte şi sfârşeşte prin a fi bicisnic. Un om nu poate fi trădat de propria slăbiciune morală în pragul înfăptuirii unei opere geniale deoarece aceeaşi slăbiciune l-ar fi prevenit să ajungă în punctul de a-şi pune problema dacă să creeze sau de a decide acest lucru.

Un gând despre Eminescu

De multe ori am senzaţia că nu este întâmplătoare falia tehnologică dintre Mihai Eminescu şi noi, oamenii din ziua de astăzi. Cum ar fi fost ca personalitatea lui incomensurabilă să ne fie înfăţişată în forma măsurată, limitată, net conturată pe care o oferă mijloacele tehnologice actuale? Cum ar fi fost să-i cunoaştem sunetul glasului sau felul în care se mişcă? Dar cum nu putem suntem nevoiţi să ne întrebăm tot timpul cum erau. Şi avem senzaţia, cu riscul de a cocheta cu supranaturalul, că o forţă superioară a stabilit ca el să trăiască înainte să poată fi întregistrat, învăluindu-l în felul acesta în aura de mister şi legendă pe care suntem înclinaţi să o socotim firească geniului. Fără îndoială că această senzaţie e nefondată, nu atât pentru că presupune existenţa supranaturalului, cât pentru faptul că atâţia şi atâţia oameni, contemporani lui Eminescu, l-au trăit pe viu, ceea ce ne face să credem, în mod absurd, că noi am fost aleşi să fim înfioraţi de misterul ceţei care îl învăluie.

Poetul, culme-a zilei

Durerea-mi cea din suflet turnat-o-am în vorbe.
Cândva făcut-au unii aceasta chiar mai bine,
Şi poate-or zice alţii la fel şi despre mine
Cum despre ai vechimii rostesc şi eu acum.
Dar focul ce-arde-n pană-mi deja îl văd ca scrum,
Alături de-alte scrumuri ce-ntinse pe-o câmpie
Înnoadă o istorie numită Poezie
Şi-n care cel ce lucră cu pana taine sfinte,
Ţesându-le cu dânsa de aur lungi veşminte
De inima îţi geme la văzul lor sublim -
Această culme-a zilei e doar un anonim.

Puterea şi adevărul

Un gânditor adevărat nu poate fi un mascul alfa.

Pentru a fi un mascul alfa trebuie să fii în stare să îi cucereşti pe cei din jur cu personalitatea ta, iar în acest sens nu este suficientă o personalitate puternică, ci este necesară şi capacitatea de a le da celor pe cale să fie dominaţi senzaţia că forţa ta interioară este de partea lor, că nu este menită să îi primejduiască în vreun fel. Unul din mijloacele principale de a-ţi opune lumea este sinceritatea, deoarece le ruinează oamenilor iluziile pe care şi le-au făurit despre ei înşişi şi pentru că dezvăluie fisuri în retorica lor publică, fisuri care le periclitează situaţia social-materială. Aşadar, sinceritatea este percepută ca o primejdie de către oameni şi a fi sincer în relaţiile cu oamenii zădărniceşte efortul de a-i face să te perceapă ca pe un aliat. Iată deci: pentru a fi un mascul alfa trebuie să nu fii sincer cu oamenii, să îi minţi, direct sau indirect, explicit sau implicit, să te prefaci.

Acum haide să vedem ce presupune a fi un gânditor autentic şi chipul în care se află în adversitate cu faptul de a fi un mascul alfa. Un gânditor autentic nu este caracterizat doar prin capacitatea de a produce raţionamente de calitate, ci este şi un om a cărui gândire se oglindeşte în maniera sa de a se purta, care este unul şi acelaşi cu gândirea sa. Pentru ca un om şi gândirea sa să formeze un întreg trebuie să iubească adevărul. Ce este un om care o viaţă întreagă a supus reflecţiei problemele şi ciudăţeniile vieţii, a jonglat cu noţiuni şi abstractitudini, a cântărit şi învârtit cifre şi litere, s-a înconjurat de cărţi şi s-a întreţinut cu învăţaţi şi a făcut toate acestea suficient de îndemânatic încât să se cheme că are o minte puternică dacă nu simte în sinea sa nicio oprelişte când încalcă în schimbul a nimica toată adevărurile de bază ale sistemului său de gândire? Cu siguranţă nu gânditor. Gândac poate.

Nu poate exista un gânditor fără iubirea de adevăr. Dar un om care iubeşte adevărul, crezând una şi făcând aceeaşi, nu poate fi nesincer în relaţiile sale cu oamenii, sau o face când nu are încotro şi, în orice caz, fără tragere de inimă, nu aşa cum o face un mascul alfa - în vederea unei desfătări vane, deci în vederea unui lucru care nu este imperios necesar. Decurge de aici că un om nu poate fi şi un gânditor autentic, şi un mascul alfa.

Însă a nu se înţelege din aceasta că un gânditor nu poate întrupa idealurile virilităţii. Poate fi un tip sigur pe sine, fermecător, abil, cu o prezenţă marcantă şi în stare de fapte. Un gânditor poate avea aceste trăsături, însă în cadrul caracterului său ele nu pot fi de natură să subordoneze grupuri.